Patimile, moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos au fost înscrise în destinul pământesc al lui Iisus, din momentul în care Tatăl a hotărât trimiterea Lui pe pământ, în trup omenesc, la fel cu al nostru, ca să ia asupra Lui păcatele noastre şi să ne repună în demnitatea cea dintâi, de fii iubiţi ai lui Dumnezeu. Prin Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos şi-a dovedit dumnezeirea şi a dovedit, în acelaşi timp, că Dumnezeu are stăpânire şi putere asupra vieţii şi a morţii. Învierea Sa ne-a fost oferită ca argument evident pentru propria noastră nemurire, căci dacă El, Dumnezeu întrupat şi om ca fiecare din noi, a înviat, înseamnă că fiecare din noi va învia.
Vom analiza modul în care poetul, fără de egal, Mihai Eminescu, în opera sa, analizează aspecte referitoare la Învierea Mântuitorului Hristos. Poemul Christ, foarte înrudit cu poemul Dumnezeu şi Om, este inspirat din pericopele evanghelice ale patimilor Domnului. Şi aici, în poemul Christ, uşurinţa cu care oamenii, care, cu câteva zile înainte, îi făcuseră Fiului lui Dumnezeu o intrare triumfală în Ierusalim, ca unui rege, şi-i cântaseră osanale, ca apoi să se lepede de El, să-L batjocorească, să-L pălmuiască şi să-L încununeze cu o coroană de spini ce-i sângerau fruntea, ca şi lipsa de credinţă a celor din vremea sa, îi răscolesc poetului sentimente de mare nedumerire, de dureroasă mâhnire şi de puternică indignare, făcându-l să condamne cu toată tăria nestatornicirea firii Omeneşti, — după cum ne încredinţează versurile: „Asta-i tot, Iisuse dulce — pus pe cruce pentru lume?/Asta-i tot frunte de rege — cu cununa cea de spini?/Ieri ai fost steaua de aur a-mpăraţilor creştini,/Azi în gura lor profană numai eşti decât un nume.../O, zdrobită e coroana care secoli o măriră,/Trebuie-n purpură şi-aur Tu, Christoase, să te-mbraci,/Dacă vrei mulţimii grele să-i fi domn sau să îi placi./Azi, numa-ntr-a artei lucruri, nu Te-adoră, ci Te-admiră".
Ca şi în Dumnezeu şi Om, şi aici, în ultimele versuri, poetul evidenţiază slăbirea sentimentului religios, uscăciunea inimii, concretizate prin nemaitrăirea şi nemaiînţelegerea la înalta tensiune de odinioară a sentimentului religios în faţa chipului dumnezeiesc din icoană, care nu mai este un mobil de adorare, o necesitate sufletească, ci un simplu obiect de artă, ce încântă ochiul, dar nu mai mişcă inima.
Şi tot pe firul vieţii pământeşti a Mântuitorului, ca un pandant la naşterea Sa, este poezia Învierea, în care este redată emoţia de altădată, când poetul era copil şi participa cu „dulcea lui mamă" şi cu ceilalţi ai casei la biserica din Ipoteşti, la slujba de la miezul nopţii de Paşti. Având ca temă minunea Învierii Domnului, adică triumful vieţii asupra morţii după patimile şi moartea Sa, triumf marcat prin scularea Fiului lui Dumnezeu din mormântul în care fusese pus fără suflare, după răstignire pe crucea Golgotei, — în această poezie este surprinsă întreaga atmosferă de mister şi de evlavie ortodoxă a slujbei Învierii de la cumpăna nopţii. Credincioşii într-un glas „îngână cuvintele de miere / Închise în tartajul străvechii evanghelii"; preotul, un „moşneag cu barba de zăpadă", ţinând în mână un „muc" de lumânare aprinsă, citeşte norodului despre dramatica luptă dintre moarte şi viaţă, în care se chinuie Iisus: „ ...Din cărţile cu file unse norodul îl învaţă/Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă,/Că de trei zile-nvinge,cumplit muncindu-şi prădat".
Învierea Domnului Iisus Hristos, ca evenimentul religios-bisericesc care a statornicit cea mai mare sărbătoare creştină, a făcut şi obiectul unor foiletoane din ziarul Timpul, al cărui redactor era Poetul. Într-unul din acestea, vorbind de suferinţele şi învierea Fiului lui Dumnezeu, cu episoadele premergătoare, printre care recunoaşterea nevinovăţiei lui Hristos confirmată prin spălarea mâinilor sau, mai cu seamă, prin dialogul despre adevăr dintre Pilat, care întreba şi Iisus, care răspundea, — Eminescu sublinia astfel semnificaţia acestei sărbători: „Învierea Domnului trebuie să aducă renaşterea vieţii spre a nu rămâne creştinul în întunericul haotic în care rămăsese Faust al filosofului Goethe, care auzea solia, dar îi lipsea credinţa într-însa... Datina strămoşească a Sfintei Învieri are chemarea de a se bucura cei buni în «ziua Învierii», când ne luminăm prin, sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem «fraţi» celor ce ne urăsc pre noi şi iertăm pe toţi pentru înviere şi strigăm cu toţii: Christos a înviat!".
Într-un alt foileton intitulat Învierea, publicat mai târziu, într-un context de idei pe tema marelui praznic creştin, Eminescu vorbeşte despre vechimea, superioritatea şi rolul istoric şi social-educativ al Evangheliei (cartea unde se relatează evenimentul-minune) în termeni foarte elogioşi: „Iată, două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia, n.n.) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui; de două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea, învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a lui Lao-tzu, deşi asemănătoare cu învăţăturile creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora". Cu alt prilej, pornind de la un text din Evanghelia lui Ioan, Eminescu scrie o scurtă meditaţie intitulată Lumină din lumină, având ca temă dumnezeirea şi eternitatea Logosului.
În postuma Apari să dai lumină, suferinţele sale îi aduc Poetului în minte imaginea „durerilor lui Christ" răstignit „pe cele două braţe întinse a sfintei cruci".
Într-un medalion-manuscris (publicat de G. Călinescu sub titlul Moş Iosif), Eminescu, prin gura eroului său, vorbeşte despre „atotputernicia lui Dumnezeu" şi face aprecieri asupra Bibliei, pe care o socoteşte centrul în jurul căruia gravitau „miile de cunoştinţe" ce le avea în capul său de „polistihuitor" Moş Iosif, pentru care „Biblia era simbolul întregii maniere de a privi lumea".
Iată aşadar, câteva lucruri extrem de interesante referitoare la modul în care Mihai Eminescu se apleacă în opera sa asupra patimilor, suferinţelor lui Iisus şi, mai ales, asupra minunii celei mari a Învierii din morţi a Mântuitorului. Prin Mihai Eminescu, poezia românească a urcat pe cele mai înalte culmi. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi.
