Alături de predica în limba poporului, de sprijinirea tipăririi de cărţi în limba română, Biserica a contribuit la păstrarea limbii şi conştiinţei naţionale prin întreţinerea de şcoli în limba română. Împrejurările grele din trecutul istoric au făcut ca românii din Transilvania să aibă la început doar şcoli modeste. Aceste şcoli erau de sat şi de mănăstire. Veacuri de-a rândul, mânăstirile ortodoxe au servit poporului drept şcoală. Aici copiii învăţau de la călugări scrisul, cititul, cântările şi slujbele bisericeşti. Şcoli de acestea erau la toate mănăstirile mai de seamă, ca la Bălgrad, Prislop, Sâmbăta de sus, Râmeţi, Peri, Vad sau în Banat, la Hodoş-Bodrog, Semlacul Mic şi Caransebeş. Unii călugări părăseau m[năstirile şi poposeau iarna în diferite sate, strângeau copiii şi-i învăţau carte românească. Cine dorea o învăţătură mai aleasă, îşi trimitea copiii la mănăstirile din Moldova sau Ţara Românească. Nu trebuie să uităm, însă, că modestele bisericuţe de lemn de la sate deţineau în trecut şi rolul de a transmite poporului lumina cărţii. Într-adevăr „tinda bisericii şi casa dascălului... au fost cele mai vechi şcoli de învăţătură ale neamului nostru". Dintre şcolile bisericeşti, care au jucat un rol deosebit de însemnat în perioada veche, putem aminti şcoala românească de pe lângă biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi şcoala de la Săliştea Sibiului, de la începutul secolului al XVII-lea. Toate aceste şcoli româneşti, întreţinute de Biserica Ortodoxă, au avut importanţa lor în viaţa românilor din Transilvania, întrucât ele au contribuit la păstrarea şi dezvoltarea limbii române. Prin toată activitatea culturală a Bisericii a pătruns în căsuţele românilor din Transilvania, din acele timpuri grele, lumina, care le-a destăinuit, că n-au nimic mai scump pe acest pământ, ca neamul, legea şi limba strămoşească. Aceasta constituie primul aspect al rolului pe care Biserica Ortodoxă l-a avut în trecutul istoric al poporului nostru.
Clericii, ca unii ce au avut acces timpuriu la ştiinţa de carte, fiind obligaţi la aceasta de îndatorirea de a transmite învăţături pe care trebuiau să le cunoască ei mai întâi, au avut un rol important în organizarea primelor forme de şcoli româneşti. Preoţii aveau rolul de mediatori ai culturii. Pentru vremea când nu existau încă şcoli ca atare, când învăţătura se preda oral, de la om la om şi când singurele cărţi erau cele de literatură religioasă, acestea au îndeplinit, fără nicio îndoială, rolul de manuale de învăţământ.
Un cercetător, într-o carte inedită, interesantă şi bine documentată, depistează şcoli ortodoxe devreme, în secolul X, la Cenad, în Transilvania, demonstrează apoi că predica trebuie să fie considerată sistem de învăţământ, că mitropoliţii erau învăţători şi dascăli, că Patericele, Vieţile Sfinţilor, Scara etc. erau mijloace de instruire, că mănăstirile erau şcoli, locuri prin care lumea românească îşi organiza educaţia, Biserica fiind conştientă de rolul ei educativ, că şcolile de citeţi erau o adevărată formă de învăţământ la români, tot aşa cum erau şi şcolile de copişti şi şcolile de muzică. În plus, preoţii în general erau învăţători şi făceau şcoală şi acasă, cu unul sau mai mulţi elevi, cu fiii lor în orice caz, după cum reiese din numeroase documente de epocă. Ştefan Bârsănescu descoperă date precise despre o Şcoală la Putna, la sfârşitul secolului XV, deci o primă şcoală, deosebită de cea de a doua la care se face de obicei referire în legătură cu Putna de pe vremea lui Vartolomeu Măzăreanul. În această şcoală îşi desfăşoară activitatea, la cumpăna secolelor XV şi XVI, „românul Eustaţie", ritor, domesticus, protopsalt şi autor de cântări bisericeşti pe note. Eustaţie a condus corul la înmormântarea lui Ştefan cel Mare.
