„Cu ce judecaţi, veţi fi judecaţi"

Procust, un tâlhar, pândea ades pe drumul ce ducea spre Atena. Când vedea un drumeţ, îl oprea duşmănos: „Cum îndrăzneşti să treci pe plaiurile astea, fără de voia mea?". Drumeţul se oprea şi îşi cerea iertare. Îi dăruia averea, şi hainele, şi carul, ba-i mai făgăduia şi plată, mai târziu, doar să-l lase cu viaţă. Procust era înalt şi avea o faţă neagră, păroasă şi încruntată. Cum să nu pieri de spaimă şi cum să nu-i cerşeşti lui Procust îndurarea? Dar el nu se-ndura… „Uite, mai rostea Procust, cu voce tunătoare, ca să te iert, te culcă pe acest pat de-aramă. Dacă eşti lung cât patul, te las şi poţi pleca…".

Călătorul, sărmanul, tremurând, se culca pe patul de aramă, însă rar se-ntâmpla să fie de-o măsură cu patul lui Procust. Şi când era mai lung, îi tăia cu-o secure picioarele şi capul. Şi când era mai scurt, zicea că-l alungeşte, zdrobindu-i os de os, cu un ciocan de-aramă.

Dar, iată că într-o zi trecea pe lângă râu preaveselul Tezeu. Procust îi sare-n faţă c-un răget, şi-l opreşte: „Stai! Nu te mai mişca!". Şi-i spune ce doreşte. Să se lungească-n pat, ca el să-i ia măsura. Nestând însă de vorbă, Tezeu îi sare-n piept şi-ncepe o luptă grea cu uriaşul Procust. Se luptă ei trei zile. Se vâră prin nămoale. Se bat, se răsucesc. Ajung din nou în iarbă şi, până la sfârşit, Procust, cu toată forţa uriaşă ce-o avea, a trebuit să recunoască, în faţa lui Tezeu, că este biruit… Eroul îl sileşte să se urce pe pat, să-i ia şi el măsura, aşa precum o lua şi Procust, de-obicei. Patul, de bună seamă, era cu mult prea mic pentr-un uriaş ca el, şi-atunci Tezeu ridică sabia lui tăioasă şi-l spintecă pe mijloc, ca să-l facă mai scurt.

Astfel s-a stins din viaţă şi ultimul tâlhar ce chinuia drumeţii spre porţile Atenei.

Sursa: Legendele Olipului

Lasă un comentariu