„Poporul român n-a fost nici migrator, nici năvălitor, nici cotropitor (…) nici spaima istoriei care umple cronicile timpului. Se retrage îndurător în pavăza naturii, în clinurile munţilor, în tainele pădurii, din faţa violenţei, a zgomotului istoriei, se confundă în anonimat. Istoria lui este istorie defensivă" (academician D. Prodan).
Nu cred că trebuie să acordăm prioritate întrebării de ce anume ungurii îşi reneagă originea de trib din stepele asiatice, vorbitor de limbă fino-ugrică, ci, mai degrabă, cu adevărat notabil mi se pare faptul că, desprinzându-se în anul 830 de Imperiul kazarilor, au venit din Mongolia asiatică în lumea civilizată a Europei (în secolele IX-X, în paralel cu incursiunile vikingilor şi musulmanilor) unde, pustiind tot ce le-a ieşit în cale, au întreprins vreo 50 de năvăliri pentru a jefui şi cotropi! Cine va citi cartea „Ungurii" a budapestanului P. Levandai, laureat al Premiului „Karl Lenner" în 1974, va avea ocazia să observe cum acesta, având un spirit lucid şi critic, va descrie cum au reuşit ungurii să devină un flagel pentru Europa (între 898-955), după ce fuseseră puşi pe fugă de bulgari (în 895), apoi trecuseră Carpaţii Păduroşi invadând Transilvania, sub conducerea lui Arpad (895-896), pentru ca, în „final" (învingându-I pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuind pe germanici între 906-954 etc.), ungurii să fie puşi în situaţia de a se întoarce în Pannonia, nu însă înainte ca, în 955, să sfârşească prin a fi învinşi la Lechfeld de germanicii conduşi de Otto cel Mare. Pentru toate aceste „isprăvi", aşa cum subliniază şi autorul ungur sus-menţionat, acest neam de stepă (de unguri migratori) este în fapt un „neam groaznic", „iute la supărare" care, în „incursiuni de pradă în Europa", „a răspândit pretutindeni numai spaimă şi oroare"! Până la urmă, cu toate că ungurii se vor organiza ca stat sub egida Romei, dar şi cu toate supărările pe care ni le-au făcut prin influenţa şi prezenţa lor în Transilvania, îşi vor găsi şi ei „naşul" prin dominaţia seculară austriacă, manifestând, însă, un exclusivism care l-a făcut pe Levandai să afirme că „a fi ungur este o nevroză colectivă" şi să îl citeze în cartea sa pe F. Grillpanzer: „cusurul principal al ungurilor este că ei pricep lent şi judecă pripit"!
Vom vedea, însă, în continuare cum, în Transilvania, celui de-al doilea mileniu creştin, afirmaţiile lui Levandai îşi vor găsi o expresie atât de tragică în suferinţele îndurate de strămoşii noştri „toleraţi"…
