„Roma papală continuă conştiinţa că lumea trebuie făcută creştină şi cu de-a sila (…) Şi atunci s-a creat regatul apostolic al Ungariei (…) Şi atunci, regii Ungariei, sau din vechea dinastie arpadiană, sau din noua dinastie, angevină, de Anjou, regii aceştia au trebuit neapărat să cucerească (…) Au vrut să domine până la Dunăre, să ia în stăpânire ceea ce a fost pe urmă Ţara Românească şi Moldova (…) De ce să nu ajungă regele Ungariei la Constantinopol, de ce să nu fie el Împăratul latin al Răsăritului? Nu se poate un program mai frumos" (academician N. Iorga, savant).
Când vezi vânzoleala unor neavizaţi în a scoate pe tapet „be-neficiile" autonomiei Transilvanei, idee care face ca Budapesta să freamăte nostalgic la tentaţia istorică de a ne vrea din nou „sub călcâi", ar fi normal ca, revenindu-şi în fire, conaţionalii aceştia să-şi aducă aminte de autonomia Transilvanei de altădată, de felul cum Ungaria şi-a croit loc în „inima" Europei şi în Transilvania, făcând ca Roma să-şi „frece mâinile" de satisfacţie şi, visând să îşi recapete gloria politică mondială, avută în antichitate, să încerce în mod disperat şi forţat, să preia centrul de greutate de la Constantinopol, să rupă legătura sinodală cu Biserica, cu Ortodoxia milenară, în încercarea ierarhiei Romei (devenită schismatică şi eretică, începând cu Sinodul de la Constantinopol din 867) de a-şi da concursul catolic în a sprijini Ungaria ca să devină un „puternic" regat creştin în Europa centrală, numai „bun" să fie o armă care să contreze Bizanţul înfloritor prin misiunea apostolică, agresivă şi prozelitistă, de a-i aduce pe ortodocşi la catolicism. Nu aş dori să lungesc prea mult vorba despre felul cum a luat naştere acest regat al Ungariei, despre care nu există nicio dovadă că ar fi creaţia regelui Ştefan I la începutul secolului XI, dar aş vrea să precizez, pentru cei nedumeriţi, cum de au ajuns ungurii să aleagă Occidentul, să facă jocul Romei, inclusiv în felul cum au controlat spaţiul carpatic, că tendinţa de supremaţie a Romei, înainte de a se folosi de regii apostolici ai Ungariei (care trebuiau să treacă pe la Roma înaintea urcării pe tron, unde şi depuneau Jurământul că vor trece la catolici pe toţi supuşii), a avut la bază neloialitatea cu care unii papi ai Romei, cum ar fi Nicolae I (sec. IX) şi Leon IX (sec. XI), au înţeles - greşit - să aibă o atitudine poruncitoare, ameninţătoare, faţă de împăraţii Bizanţului şi de toţi episcopii Bisericii, culminând cu impertinenţa cardinalului Humbert (din delegaţia papei) de a provoca „marea schismă" din 1054, supărat că sinodalii nu au acceptat ca papa de la Roma să devină capul Bisericii (cu alte cuvinte, să îl substituie pe Hristos)! Dacă vom înţelege acest gest nefiresc al lui, de a intra intempestiv în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol şi de a pune pe Sfânta Masă actul de blestem asupra sinodalilor Bisericii (în replică, sinodalii au aruncat şi ei anatema asupra papei şi adepţilor rătăcirii lui), vom avea dimensiunea de ansamblu ca să înţelegem scopul cu care papa de la Roma l-a „botezat" pe Arpad (ca viitor rege al Ungariei, sub numele de Ştefan), precum şi raţiunea pentru care i-a încredinţat misiunea de a conduce regatul apostolic al Ungariei, rolul pe care trebuia să îl joace regatul Ungariei în a subjuga voievodatul Transilvaniei (etc.) „prin cucerire" (istoricul I. Meteş, academician) şi „prin voievozi" (istoricul maghiar I. Losonczi).
Sub aceste auspicii, stimaţi cititori, s-a inaugurat aşadar „misiunea" Regatului Ungariei de a „scrie" o pagină însângerată în Istoria românilor transilvăneni, transformaţi din majoritari în slugi batjocorite crunt de stăpânii minoritari (maghiari, secui şi saşi): ar fi bine şi dacă adepţii români ai autonomiei Transilvaniei din zilele noastre - dincolo de mândria noastră că marii conducători ai Ungariei medievale au fost românii Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin - de ce oare s-au revoltat (K. Kos) strămoşii noştri (împotriva maghiarilor) când Ghiula (urmaşul lui Gelu) s-a luptat cu regele ungur Ştefan şi a fost aruncat în închisoare (sec. XI), când s-au ridicat pentru totala independenţă a voievodatului autonom al Transilvaniei (care era foarte umilit, conform istoricului maghiar A. Szilagyi) în vremea regelui ungur Andrei II (sec. XIII), când au căzut eroic în războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514), când iobagii asupriţi au pus mâna pe furci în Răscoala de la Bobâlna (sec. XV) etc. Pentru cine are încă minte, a pune toate aceste suferinţe ale strămoşilor noştri pe seama trecutului este, vai!, o gravă eroare! Este deci o mare înşelare să aruncăm în derizoriu medievalismul (barbaria) cu care ne-au dezonorat minoritarii (maghiari, secui, saşi) la 1437 (Unio Trium Nationum) şi 1514 (Tripartitumul lui Werböczi), când vedem şi acum, în numele unei „toleranţe" care ne-ar transforma din nou în… toleraţi ai propriei ţări, cum se urmăreşte să fim trataţi ca cetăţeni de rang inferior în Europa şi discriminaţi în România, să fim iar cuceriţi hoţeşte, dezonoraţi naţional şi forţaţi să renunţăm la propria noastră Credinţă.
Toate aceste aspecte s-ar cuveni să ne dea de gândit, să nu mai „muşcăm" atât de uşor când ni se aruncă „momeala" autonomiei Transilvanei şi nici să dăm uitării cum regii Ungariei i-au tratat pe românii din voievodatul Transilvanei: Ştefan I (sec. XI) a promovat misionarismul catolic printre ortodocşii români, Bela IV (sec. XIII) i-a prigonit pe ortodocşi, Ludovic (sec. XIV) i-a scos pe ortodocşi în afara legii, Sigismund (sec. XV) a impus ca doar catolicii să fie proprietari pe pământ (românii din Transilvania erau obligaţi de Sinodul de la Buda din 1279 să aibă biserici doar din lemn, iar Dieta Transilvanei - din 1541 - a interzis românilor să reclame abuzurile maghiarilor etc.)!
Să luăm aminte!
