Alexei Mateevici şi „Cântecul de lebădă!"

Distribuie pe:

Alexei Mateevici s-a născut la 27 martie 1888, la Căinari, fostul judeţ Bender, fiind primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar din părţile Sorocăi. Micul Alexei învaţă în satul Zain, unde părinţii se mută, „se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii lui şi de la ţăranii din partea locului". Apoi, părinţii îl înscriu la Şcoala Teologică din Chişinău, pe care o încheie cu laude, urmându-şi studiile la Seminarul Teologic. La 24 iunie 1906, tatăl lui moare, la numai 43 de ani.

Orfan de tată în anii tinereţii, ceea ce însemna, folosind o sintagmă, „botezul maturităţii", Alexei Mateevici şi-a făcut studiile în limba ocupantului ţarist, încheiate, în anul 1914, cu o licenţă de prestigiu, ca preot, la Academia Teologică Kievleană (unde, conform mărturisirii unui coleg, „Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului"), „Academie Teologică întemeiată de mitropolitul român Petru Movilă, fiu şi frate de voievod român". În timpul studiilor, elev şi student sârguincios, Alexei Mateevici „şi-a însuşit, greaca, latina, rusa şi germana, bineînţeles fără a neglija limba română, în care va excela".

El făcea parte din acea nouă generaţie de preoţi „din propriul arbore genealogic, fiind fiu de preot şi strănepot de clerici ortodocşi basarabeni".

Scrie, debutul lui fiind în anul 1907, apoi face traduceri din A. P. Cehov, publică materiale de inspiraţie folclorică, în periodicul „Basarabia", constituind preocupările sale intelectuale pe următorii zece ani. Doar după aceea, Mateevici debuta „cu creaţii lirice, ca poet („Ţăranii", „Ţara", „Eu cânt"), încadrându-se „într-un curent spiritual, pe care o galerie remarcabilă de înalţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe l-au creat şi întreţinut de-a lungul câtorva secole pline de vicisitudini, în spaţiul european („De la Nistru pân' la Tisa"), locuit de români supuşi celor trei imperii, mereu în gâlceavă, puse pe jafuri, respectiv - Ţarist, Osmanlâu şi Austro-Ungar".

Atunci când se referea la viaţa şi activitatea mitropolitului ortodox al Moldovei, de Ecaterinoslav şi Hersan-Tavricevski, al Kievului şi, ulterior, al Basarabiei, Gavriil Bănulescu-Bodoni, printr-un articol publicat în „Luminătorul" din Chişinău. Alexei Mateevici dovedea faptul că el „cunoştea temeinic şi contribuţia adusă de marii prelaţi ai Moldovei, respectiv cea a mitropolitului Varlaam, autorul cazaniei „Carte românească de învăţături", precum şi a mitropolitului Dosoftei, autorul „Psaltirii în versuri".

Tot în periodicul „Basarabia", Alexei Mateevici publică articolele „Sfântul Vasile - Anul Nou în obiceiurile moldovene, basarabene" şi „Din cântecele poporane ale Basarabiei".

În anul 1908, împreună cu alţi tineri basarabeni, înfiinţează cercul „Deşteptarea", din care fac parte mulţi alţi scriitori, „asociaţia având, drept scop, luminarea oamenilor, deşteptarea conştiinţei naţionale, lupta pentru dezrobire şi pentru Unirea cu România".

Tot bune şi folositoare informaţii avea tânărul Mateevici despre „corifeii Şcolii Ardelene" (Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai). Era contemporan cu Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Nichifor Crainic, dar nu ştia prea multe despre ei, contemporan şi cu propriii colegi de breaslă scriitoricească - Ion Buzdugan şi Pan Halipa -, „militanţi pentru afirmarea spiritului naţional, talentaţi în plan literar, luptând pentru independenţa Moldovei, de dincolo de Prut, de sub Imperiul Ţarist".

Publică, în vara anului 1917, poeziile „Văd prăbuşirea", „Cântec de leagăn", „Basarabenilor", „Frunza nucului", „Unora".

Printre poeziile de debut se numără şi „Eu cânt"; un adevărat crez poetic al autorului: „Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin/ Pe-a lor spinare ţara ţin,/ Cari în robie şi necaz,/ Voinici puternici au rămas!// … // Din plug pe toţi ei îi hrănesc,/ Vărsând pâraie de sudori,/ Dar tot puterile îi cresc;/ Pe-aceşti puternici muncitori/ Eu, cu mândrie-i cânt!... //…// Eu cânt, căci văd că ele vin/ Acele zile de senin,/ Eu cânt, căci văd de-acum că piere/ A ţării veşnică durere;/ Eu cânt că văd necazul frânt,/ Şi-aud plugari/ în zori cântând,/ Nu doine de amar, de dor,-/ Înviorarea ţării lor…/ Şi glasul vieţii ascultând,/ Venirea zorilor eu cânt!".

Să ne oprim, tot la o poezie de debut - „Basarabenilor: „Să ştiţi: de nu veţi ridica/ Din sânul vostru un proroc,/ În voi viaţa va seca,/ Zadarnic soarta veţi ruga,/ Căci scoşi veţi fi atunci din joc/ Şi-ţi rămânea făr' de noroc./ Din cheag de lacrimi, de dureri,/ Din trăsnet de mânie sfântă,/ Şi din nădejdi şi zbuciumări,/ Din năzuinţi şi frământări,/ El trebui facla să-şi aprindă./ Şi-n el pe toţi să vă cuprindă.// El, jalea vechilor câmpii/ Numa-n-tro lacrimă va strânge,/ Din spic, din strugurul din vii/ În stropi va scurge ape vii:/ Din spic - sudori, din viaţă - sânge,/ Le va sorbi şi nu-ţi mai plânge,/ C-atunci stropiţii stropi vor arde,/ Din ţară toată vrăjmăşia/ Clevetitori, duşmani de moarte,/ Şi cei cu limbi în două sparte/ Atunci vor căuta frăţia/ Şi lepăda-vor viclenia //…// Iar el va şti să vă îndrume/ Acolo unde va zări/ C-a voastră stea va răsări.// Dar ştiţi: de nu veţi ridica/ De printre voi pe-acest proroc,/ În voi viaţa va seca,/ Zadarnic soarta veţi ruga,/ Căci scoşi veţi fi atunci din joc/ Şi-ţi rămânea fără noroc".

Iar la 17 iulie 1917, Alexei Mateevici „plăsmuieşte poezia «Limba noastră»", considerată „cea mai frumoasă odă închinată limbii române".

Creaţia intelectuală a lui Alexei Mateevici „este opera unui cărturar în limbile română şi rusă, deasupra cărora străluceşte axiomatic, poema «Limba noastră», ca o împlinire genială a spiritului românesc", statuându-i un loc distinct în istoria literaturii, „ca om religios în binomul preot-poet".

Versuri originale, traduceri din Lermontov, Puşkin, Gorki, Cehov, Schiller, versurile de inspiraţie folclorică, cuprinzând sfera obiceiurilor de Crăciun şi de nuntă, toate au, la Alexei Mateevici, un conţinut religios.

După cum aminteam, Alexei Mateevici îşi începe cariera poetică cu „Cântecul zorilor", „Ţăranii", „Ţara", „Eu cânt", o poezie „cu mai multe direcţii."

Câteva versuri din „Cântecul zorilor" sunt edificatoare: „Hai, măi frate, hai, măi frate,/ Zorile s-aprind,/ Hai să căutăm dreptate,/ Voie şi pământ.// Plugărit-am viaţa toată/ Şi-am muncit noi rău,/ N-am văzut zi luminată,/ Numai greu, tot greu.// Şi pe umeri numai juguri/ Pân-acum am dus/ În robie şi lănţuguri/ Toate ni le-au pus/ Ş-ale sufletului drumuri/ Noi le-am înecat/ Tot în plânsete şi-amaruri/ Ce ne-au apăsat //…// Dar destul! Veni-va ceasul,/ Ceasul aşteptat,/ Ca să dăm noi jos necazul/ Care l-am răbdat.// Vezi? În zarea depărtării/ Zorile s-aprind,/ Sfânta zi a Învierii/ Vine strălucind //…// Scoală, frate,/ Căci ne cheamă/ Zorile ce vin./ Scoală, frate, şi ia-ţi seamă/ Singur ţi-eşti stăpân //…// Trece noaptea. Lupta vine/ Frate, eşti gătit!/ Cel nepregătit rămâne/ Vecinic biruit!/ Trece noaptea, / Hai, măi frate,/ Zorile s-aprind,/ Hai să mergem spre dreptate,/ Voie şi pământ".

Şi „Frunza nucului" face parte din şirul debuturilor: „Frunza nucului tresare,/ Oglindindu-se în lac,/ Vântul, un miros de floare,/ Îmi aduce din Bugeac./ De ce tremuri frunzuleană -/ Fiica nucului rotat, -,/ Ce fior de prin poiană/ Firea ţi-a cutremurat? //…// Doarme tata somnul morţii,/ Şi buneii-s în mormânt, -/Iar, cei vii, prin voia sorţii,/ Duşi din cele locuri sânt/ De la morţi aduce ştirea/ Vântul veşnic zburător,/ El, din flori, a prins şoptirea,/ Flori de la mormântul lor. //…// Mult am mai luptat şi noi,/ Te-am scos, tată, din nevoi,/ Am luptat şi-am mai lupta,/ Nici la garduri nu vom sta,/ Căci norodul oropsit/ Din-ntuneric a ieşit,/ Biruit nu s-a lăsa/ Pentru scumpa ţara sa."

Nu-i greu să intuieşti acea luptă basarabeană, pentru a scăpa de apăsarea ţaristă.

Autorii unor tratate de istorii ale literaturii române, îi interpretează diferit opera: P. V. Haneş (îl aşază alături de medalioane ale lui Coşbuc, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna), E. Lovinescu (remarcă poezia lui citabilă - „Limba noastră"), George Călinescu (îl aminteşte în „Istoria literaturii române. Compendiu), Dumitru Micu (consideră poemul „Limba noastră" - azi, imn de stat al Republicii Moldova, replica de peste Prut la Imnul de Stat al României - „Deşteaptă-te, române!"), Ion Roman (îl consideră, pe Alexei Mateevici, „un poet nu numai pentru Basarabia, dar şi pentru România, cu al său, „Cântec de lebădă", care este „Limba noastră"), Marian Popa (îl cuprinde în al său dicţionar), Mihai Cimpoi („prorocul, pe care-l visa Alexei Mateevici să-l ridice basarabenii, a fost chiar el însuşi!"), Ana Bantoş („conştiinţă a valorii imense a limbii române - Mateevici, Vieru, Coşeriu -, constituie un fel de fenomenologie a memoriei «în adâncuri înfundată»".

Exegeţii literari au ignorat, însă, „scrierile în limba rusă", ale lui Alexei Mateevici, şi ele făcând parte „din opera şi personalitatea lui", cum neglijată a fost şi teza de licenţă a preotului - poet - filosof", teză mult apreciată de profesorii recenzenţi". Aprecieri favorabile a primit şi singura lucrare, până în prezent, despre filosofia lui G. Fechnec, un aport fundamental în domeniul spiritual, altul decât cel literar/clerical, în calitate de cugetător/gânditor.

Alexei Mateevici, autorul poemului frumuseţii limbii române, al poemului „Limba noastră", la 13 august 1917, bolnav de tifos exantematic, „a sfârşit pe un pat de spital, din Chişinău, luptând, în vreme de război, pe frontul din Moldova, pe timpul Primului Război Mondial, fiind preot militar. Se stinge „înainte de a atinge vârsta cristică de 33 de ani."

Înmormântat în Cimitirul Central din Chişinău, în anul 1934, la mormântul lui a fost amplasat un bust şi realizat, de fapt, un monument, de sculptorul Alexandru Plămădeală, prietenul lui. Intitulat „Apostolii Basarabiei", monumentul a fost ridicat în memoria eroilor naţionali Simion Murafa, Alexei Mateevici şi Andrei Hodorogea, la iniţiativa Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război", aflat în grădina Catedralei din Chişinău, basoreliefurile celor trei, fiind, în bronz, deasupra un vultur cu inscripţia: „Apostolii Basarabeni, Martiri ai Sfintei Cauze Naţionale". Steaua României era aşezată între două ramuri, una de stejar, alta de laur.

După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică, în iunie 1940, prin pactul Ribbentrop-Molotov, basoreliefurile în bronz, ale lui Murafa şi Mateevici, din Chişinău, au fost recuperate şi duse la Muzeul de Artă Naţională „Carol I" din Bucureşti, restul monumentului fiind distrus de sovietici.

Sătenii din Siret, unde Mateevici a slujit, în Biserica Ortodoxă de acolo, ca preot militar, când era pe front, în anul 1917, nu l-au uitat şi au dat numele lui „Alexei Mateevici", Şcolii Gimnaziale de acolo.

S-a împlinit, în 2017, „un secol de la trecerea lui Alexei Mateevici la cele veşnice, „a unui poet-preot care merită acea recunoaştere de onoare a valorii operei lui, ca patrimoniu cultural naţional". El trăieşte în prezent, prin poema «Limba noastră», dedicată frumuseţii limbii române, considerată de Ion Roman, al lui Alexeevici „cântec de lebădă", ca operă a „unui cărturar bivalent în limbile română şi rusă".

Deasupra creaţiei lui intelectuale, „străluceşte, axiomatic, poema «Limba noastră», împlinire genială a spiritului românesc", pe care o redăm integral: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată.// Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam, ce fără veste,/ S-a trezit din somn de moarte,/ Ca viteazul din poveste.// Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.// Limba noastră-i graiul pâinii,/ Când de vânt se mişcă vara;/ În rostirea ei, bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara.// Limba noastră-i frunză verde,/ Zbuciumul din codrii veşnici,/ Nistrul lin, ce-n valuri pierde/ Ai luceferilor sfeşnici.// Limba noastră-i vechi izvoade,/ Povestiri din alte vremuri;/ Şi citindu-le-nşirate,/ Te-nfiori adânc şi tremuri.// Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram şi-n casă/ Veşnicele adevăruri.// Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii.// Dorul păcii şi-al luminii/ Ştie-n cântec să-l urzească/ Fraţilor, vorbiţi cu fală/ Limba noastră, Românească!// Înviaţi-vă, dar, graiul/ Ruginit de multă vreme,/ Ştergeţi slinul, mucegaiul,/ Al uitării-n care geme.// Strângeţi piatra lucitoare,/ Ce din soare se aprinde/ Şi-ţi avea în revărsare/ Un potop nou de cuvinte.// Nu veţi plânge-atunci amarnic,/ Că vi-i limba prea săracă,/ Şi-ţi vedea cât e de darnic/ Graiul ţării noastre, dragă.// Răsări-va o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată//".

Lasă un comentariu