Preoţimea ortodoxă transilvăneană a fost alături de poporul român în grelele împrejurări ale Primului Război Mondial, fie luptând alături de popor pe câmpul de luptă, fie rugându-se în biserici pentru izbânda armatelor române, fie adresând cuvinte de îmbărbătare pentru cei rămaşi acasă, fie organizând colecte, în bani şi produse, pentru cei nenorociţi din pricina războiului sau pentru cei orfani, bătrâni, bolnavi, văduve, rămaşi acasă. Mitropolia, permanent, a adresat circulare şi pastorale către preoţi şi protopopi, îndemnându-i ca să fie alături de popor în aceste momente extrem de dificile.
În 1914, mitropolitul Ioan Meţianu trimite o circulară în care se adresează tuturor protopopilor şi la toată preoţimea din arhidieceza transilvană. Mitropolitul spune că mulţi dintre cei ce au trebuit să plece la trupe pe neaşteptate, vor fi lăsat acasă, în mare mizerie, părinţi bătrâni şi neputincioşi, soţii cu copii mici, dar vor fi lăsat pe câmp, încă neadunat, şi rodul muncii lor de peste an. Pentru alinarea durerilor celor rămaşi în mizerie — spunea mitropolitul — s-au deschis liste de subscripţie pretutindeni în ţară şi cei cu dare de mână jertfesc sume frumoase în scopul acesta. Pentru a fi exemplu, mitropolitul a contribuit şi el, deocamdată, cu o mie de coroane. Se vor aduna, deci, sume frumoase de bani, care la timpul potrivit vor fi împărţiţi cu dreptate între cei lipsiţi, ai căror capi de familie îşi fac datoria pe câmpul de luptă. Mitropolitul îi îndeamnă pe preoţi să le întindă cel mai urgent şi mai necesar ajutor, care nu poate suferi amânare, anume să nu le lase pe câmp, pradă nimicirii, roadele pe care le au, ci să le dea tot sprijinul şi ajutorul, ca să şi le poată aduna de pe câmp.
Mitropolitul îi sfătuieşte pe preoţi ca în proxima Duminică, în sfânta biserică, de pe amvon, să îndemne şi să anime poporul, să facă fapta bună şi frumoasă creştinească, bineplăcută Domnului şi oamenilor, şi anume să sară în ajutorul celor rămaşi acasă fără braţe destoinice şi suficiente de lucru dintre consăteni, şi din facere de bine să adune de pe câmp şi roadele acestora. În acest scop, preoţii să se pună în înţelegere cu primăria şi cu fruntaşii comunei, şi ascultând şi pe cei lipsiţi, să stabilească cu aceştia împreună planul de lucrare. Mitropolitul dă exemplu că aşa au făcut şi românii din regatul vecin, când au avut război, şi aşa au făcut şi bulgarii, şi alţii. Mitropolitul spune de asemenea că, pentru aceia, care n-ar avea roade pe câmp, ori acelea n-ar fi suficiente la susţinerea lor, să se facă şi colecte, în bani şi produse naturale, prin epitropiile parohiale, din care apoi nevoiaşii să fie ajutaţi după putinţă. Circulara a fost trimisă de la Sibiu, la 21 iulie 1914, şi este semnată de Ioan Meţianu, arhiepiscop şi mitropolit (Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Circulare, nr. 9207 Pres. 1914).
Întâlnim, de asemenea, circulare prin care mitropolitul îndeamnă pe preoţi să facă colecte pentru „cei nenorociţi din războiu", astfel să adune bani şi produse pe listele de subscripţie deschise în acest scop, pentru ca apoi cele colectate să ajungă la cei oropsiţi din război. Unor astfel de solicitări, preoţii au dat curs imediat şi au adunat cele solicitate. Din documentele Arhivei Mitropoliei Ardealului de la Sibiu aflăm date despre colectele efectuate pentru „cei nenorociţi în războiu". Toată suflarea preoţească din Transilvania a luat parte la aceste acţiuni (Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Colecta pentru cei nenorociţi prin războiu, nr. 6375/1915). S-au făcut colecte în toată Transilvania. Se observă, deci, faptul că întreaga suflare creştinească din Ardeal a participat la această acţiune de întrajutorare a celor suferinzi de pe urma cruntului război. Aflăm date despre aceste colecte şi din circularele pe care preoţii le trimit fie protopopiatelor, fie Consistoriului Arhidiecezan prin care informează despre colecta efectuată şi raportează suma adunată. Avem foarte multe astfel de documente. Pe lângă înştiinţări pe care le trimit spre protopopiat sau mitropolie, mulţi preoţi adaugă la acestea şi listele pe care sunt înscrişi cei care au contribuit la aceste colecte, precum şi suma cu care au contribuit. De cele mai multe ori, în capul listei este preotul şi, de asemenea, în aceste liste se regăsesc şi multe văduve care şi-au adus contribuţia lor la ameliorarea stării celor care au avut de suferit de pe urma războiului.
De asemenea preoţii, urmând îndemnurilor venite de la mitropolie, au fost cei care i-au mobilizat pe oameni ca să ajute familiile celor plecaţi pe front, ca şi aceştia să fie în rând cu lucrările câmpului, să adune roadele de pe ogoare şi să facă însămânţările pentru anul următor. Astfel că preoţii în fruntea credincioşilor lor au sărit numaidecât în ajutorul celor oropsiţi de pe urma războiului, au sprijinit familiile afectate să-şi poată aduna roadele de pe ogoare să aibă cu ce supravieţui şi să fie cu toate lucrările câmpului cât de cât la zi.
Menţionând că înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, prin activitatea lor patriotică au adus o mare contribuţie din partea Bisericii la purtarea războiului din anii 1916—1918, şi că alţi numeroşi slujitori ai altarului au ilustrat activitatea lor în acest timp prin acte de eroism şi sacrificiu se poate afirma că la purtarea războiului care a dus la făurirea măreţului act al unirii, care este cel mai de seamă eveniment din istoria poporului român, slujitorii Bisericii au adus o mare şi importantă contribuţie, pregătind sufleteşte poporul pentru dezrobirea fraţilor români din Transilvania, suferind până la sacrificiu alături de ostaşii ţării, în momentele cele mai grele din timpul războiului.
Trebuie să prezentăm aici faptul că înfiinţarea primului orfelinat românesc ortodox în Sibiu, în 1916, este un moment deosebit de important în ceea ce priveşte implicarea Bisericii în acte de caritate. Noua instituţie filantropică a fost pusă de iniţiatorii ei sub scutul Bisericii, deoarece prin însăşi natura ei Biserica este chemată în prima linie a da mână de ajutor celor nenorociţi, a zvânta lacrimile orfanilor şi văduvelor, şi a-i lua sub părinteasca sa ocrotire; pe de altă parte, prin organizarea ei, Biserica este mai lesne în stare a afla, unde într-adevăr este lipsă de ajutor, prin organele ei poate mai uşor aduna în jurul său, întocmai ca o mamă bună, pe copilaşii rămaşi fără tată şi fără sprijin, şi aflându-se în strânsă legătură cu şcoala, le poate da mai bine acestora creşterea trebuincioasă şi-i poate face cu timpul membri folositori ai societăţii omeneşti. Atenţia deosebită care se pune pentru îngrijirea orfanilor, atenţie cu adevărat părintească, este dovada cea mai vie a sufletului românesc: bun, milos şi iubitor, suflet moştenit de la strămoşii care, în actele lor de filantropie, nu erau conduşi decât de cel mai larg umanitarism, de cea mai mare iubire de oameni.
Un rol important îl are Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor din Război. Scopul Societăţii — după cum însăşi denumirea sa o arată — este ocrotirea orfanilor din război, fără deosebire de naţionalitate, avându-se în vedere mai întâi orfanii de ambii părinţi. Prin această ocrotire se înţelege, în primul rând, adunarea tuturor orfanilor în orfelinate, în care să fie crescuţi, instruiţi şi educaţi. Cu un cuvânt, Societatea voia să ţină locul părinţilor orfanilor din război în toate îndatoririle pe care le-ar fi avut. În al doilea rând, urmărea să protejeze şi să se îngrijească de orfanii care nu au loc în orfelinate. Educaţia religioasă îşi păstrează locul de frunte în orfelinatele societăţii, legătura strânsă care trebuie să existe între şcoală şi Biserică putându-se vedea înfăptuită cu deplin succes. Preoţii, prin prezenţa lor nelipsită, cât şi prin conferinţele pe care le ţin regulat în orfelinate, întăresc credinţa copiilor în Dumnezeu şi în Biserica strămoşească.
Aşadar, preoţimea ortodoxă transilvăneană a fost alături de poporul român şi în grelele împrejurări ale Primului Război Mondial. Astfel că preoţii în fruntea credincioşilor lor au sărit numaidecât în ajutorul celor oropsiţi de pe urma războiului, au organizat colecte, au sprijinit familiile afectate de pe urma războiului.
