Despre unirea cu Basarabia - de la dorinţă până la putinţă mai e cale lungă!

Ca întotdeauna în preajma zilei de 27 martie, în România se organizează simpozioane, mese rotunde, conferinţe şi spectacole festive care să marcheze unirea Basarabiei cu ţara. Mai mult, anul acesta, anul centenarului, Parlamentul de la Bucureşti a adoptat „Declaraţia pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă". Foarte bine, numai că întrebarea care trebuie pusă este, are România un plan serios cu privire la unirea noastră cu Basarabia? Dincolo de discursurile şi de vorbele frumoase, avem un proiect care să fie urmărit şi susţinut în ani (dacă nu în decenii), privitor la această problemă? Eu unul, mă îndoiesc.

În primul rând, pentru ca unirea să se realizeze este nevoie de organizarea unui referendum în Republica Moldova. Or, conform ultimelor sondaje, ponderea unioniştilor nu depăşeşte 20-22% din totalul populaţiei cu drept de vot din stânga Prutului.

În al doilea rând, pentru ca acest procent al unioniştilor să crească, pentru ca să se realizeze acea masă critică necesară unirii, pentru ca românii basarabeni să vină către noi, România trebuie să investească masiv în Republica Moldova. Referitor la această problemă, am să supun atenţiei dumneavoastră doar câteva aspecte:

România acordă anual 5.000 de burse studenţilor basarabeni. Este foarte bine, dar în perspectiva unirii, numărul acestor burse ar trebui cel puţin dublat. Pe de altă parte, la momentul acesta, investiţiile firmelor româneşti în economia din Basarabia reprezintă doar 8% din totalul investiţiilor străine în Republica Moldova. Până când acest procent nu va urca spre 40%, nu are rost să vorbim despre unire. De asemenea, ar mai fi nevoie de o autostradă Iaşi-Chişinău, dar cine să o construiască? De aproape 30 de ani, România se chinuie să termine autostrada Transilvania, aşa încât ar fi de domeniul fantasticului să văd că românii s-au apucat să toarne asfalt în Basarabia. Ca să nu mai lungesc, credeţi că ţara noastră are capacitatea investiţională care să susţină efortul de reunificare? Mă îndoiesc. Tare mi-e teamă că nu vom primi decât ce am primit şi până acum: „răbdare şi tutun".

În al treilea rând, nu putem discuta despre unirea Basarabiei cu România, fără să ne referim puţin şi la situaţia internaţională. Să o spunem din capul locului, unirea nu se va realiza fără acordul marilor puteri, şi mă gândesc aici la SUA, UE şi Rusia. Or, la ora actuală, SUA şi UE îmi par absolut dezinteresate de subiectul în discuţie, cât despre Rusia, fiţi sigur că „va băga băţul prin gard", ne va întinde capcane şi ne va face, cum se spune, viaţa grea.

Pe de altă parte, în ultimii (mulţi) ani, am urmărit şi eu la televizor dezbaterile legate de Basarabia. Am văzut şi auzit tot felul de politicieni, analişti şi comentatori care erau siguri că unirea se va realiza cândva. Şi ca argumente pozitive, în favoarea reunificării cu Basarabia ofereau două exemple.

Primul se referea la unificarea Germaniei din 1990, iar întrebarea era de ce germanii au reuşit şi noi, românii, nu? O spun aşa, dintr-o suflare, nemţii au reuşit pentru că sunt nemţi. Germania este cea mai mare putere politică şi economică din Europa şi a treia sau a patra mare putere economică a lumii. Se poate compara România cu un asemenea colos? În afară de asta, fosta Republică Federală a Germaniei (RFG) a investit în partea răsăriteană a ţării, din 1990 şi până astăzi, aproximativ 70-75 de miliarde de euro, iar decalajul de dezvoltare nu a fost, încă, şters cu totul. De aceea mai întreb o dată: are România pregătiţi 8-10 miliarde de euro (bani guvernamentali, nu privaţi) care să fie pompaţi, într-o primă etapă, în stânga Prutului? Evident că nu.

Cel de-al doilea exemplu vine din istoria noastră şi sună cam aşa: dacă românii au trăit clipe de glorie la 1859, 1866, 1877-1878 şi 1918, de ce nu am fi în stare şi noi, cei de astăzi, să trăim momente la fel de măreţe şi să ne unim cu Basarabia? O afirm foarte simplu, pentru că atunci, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, am avut conducători adevăraţi, pe care acum, în 2018, nu-i mai avem. (Ba sunt gata să risc şi să spun că astăzi ne-am pricopsit cu cea mai slabă clasă politică din 1859 încoace) Nu cred că este nici cazul, nici locul să amintesc cum au împlinit înaintaşii noştri „politica faptului împlinit" la 1859 sau 1866, sau cu câtă abilitate şi pricepere au folosit românii victoria alături de Antanta în Primul Război Mondial, pentru realizarea României Mari. Vă rog doar să faceţi un simplu exerciţiu la memorie şi de imaginaţie. Amintiţi-vă de Al. I. Cuza, de Carol I, de Ferdinand I şi regina Maria, de Mihail Kogălniceanu, Ion şi Ionel Brătianu, Al. Marghiloman sau Take Ionescu. De asemenea, să nu cumva să-i uitaţi pe ardelenii noştri cei mari: Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Octavian Goga, Iuliu Hossu, Iuliu Maniu. Vă rog să-i comparaţi pe aceşti iluştri înaintaşi, adevăraţi oameni de stat, politicieni şi intelectuali de marcă, comparaţi-i cu politicienii pe care-i avem astăzi: Dragnea, Tăriceanu, Dăncilă, Andruşca, Pricop, Ariton, Olguţa Vasilescu. Orice alt comentariu este de prisos.

Ajuns la final, n-aş vrea, totuşi, să consideraţi că nu-mi doresc unirea cu Basarabia, dimpotrivă, o voiesc din tot sufletul, la fel ca toţi românii. Acel procent de 20% unionist, despre care am vorbit la început, este, cu siguranţă, mai mare decât acum 10-15 ani. De curând am aflat că, Banca Transilvania şi firma Transgaz au pătruns pe piaţa din Republica Moldova. Bravo lor, felicitări! Dar toate aceste lucruri pozitive care se petrec, nu sunt decât primele seminţe aruncate pe solul românismului. Până când aceste seminţe vor da roade, până se va cerne făina, până se va frământa aluatul şi se va coace pâinea reunificării, va mai curge încă multă apă pe Prut.

 

Lasă un comentariu