Din lungul şir al monahilor ardeleni care s-au împotrivit împăraţilor habsburgici catolici de la Viena şi a călugărilor iezuiţi, care au căutat prin toate mijloacele să maghiarizeze şi să catolicizeze poporul român din Transilvania, avem figura luminoasă a lui Visarion Sarai, care a venit în Transilvania pentru a ajuta pe credincioşii ortodocşi români, care sufereau amarnice prigoane, necazuri şi strâmtorări din cauza catolicilor care voiau în tot chipul să smulgă din inimile româneşti credinţa lor ortodoxă. Acest călugăr Visarion Sarai a colindat o parte din ţară, de la Lipova şi până la Săliştea Sibiului, trecând prin sate şi oraşe, propovăduind împotriva uniaţiei şi îndemnând pe români să rămână statornici în credinţa lor ortodoxă. Pe unde trecea aprindea în sufletele credincioşilor români „dragostea de legea strămoşească, dragostea de pământul acesta românesc, dragostea de istoria acestui popor împilat şi martirizat, stropit cu sângele mucenicesc al atâtor apărători ai neamului şi ai credinţei ortodoxe. În cele din urmă, a fost prins şi dus în faţa judecăţii. La judecată, în faţa judecătorilor a rămas statornic în credinţa Bisericii Răsăritului cea singură, mântuitoare. A fost judecat şi închis, pentru statornicia lui în credinţă, în îngrozitoarea temniţă de la Kufstein, din munţii Tirolului, unde a şi murit.
Credincioşii români ortodocşi păstrează şi acum pomenirea acestui Cuvios, care a reuşit, ca prin cuvinte pline de tăria credinţei, să determine pe credincioşii români să se lepede de unirea cu Roma. Totodată, a răspândit printre români şi credinţa neclintită în eliberarea lor de sub nedreapta stăpânire străină. Duhul propovăduirii lui a ars necontenit în sufletele tuturor credincioşilor români din Transilvania până când s-a împlinit visul ca toţi să fim una în neam.
Tot printre aceşti neînfricaţi reprezentanţi ai monahismului transilvănean, luptători pentru păstrarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească, trebuie să amintim pe Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, care, după ce a umblat mai mult timp prin Ţara Românească, s-a retras la Cioara Sebeşului, unde şi-a făcut un schit în mijlocul codrului. Din cauza răutăţii omeneşti, pleacă de la Cioara şi cutreieră Munţii Zarandului, Munţii Apuseni, ajunge la Abrud, la Câmpeni, unde readuce pe credincioşii români ortodocşi la dreapta credinţă strămoşească. A fost arestat de mai multe ori, dar a fost pus de mai multe ori în libertate. Pentru prima oară moţii înscriau în istoria românilor din Ardeal o pagină glorioasă, luptând pentru libertatea conştiinţei religioase, pentru ca un sfert de veac mai târziu, aceiaşi moţi, să-şi verse sângele pentru libertatea de sub jugul aspru al iobăgiei, iar după aproape un secol să apere cu eroism şi ideea naţionalităţii române. Pe acelaşi drum de la Abrud la Dealul-Mare, au trecut cîteşi-trei eroi martiri ai neamului nostru: Sofronie, Horia şi Iancu, semănând jertfa vieţii, pentru idealul scump al neamului.
Sofronie a ţinut şi soboare, dintre care cel mai însemnat este cel ţinut la 4 februarie 1761, la Alba Iulia, unde a cerut în numele românilor, nu numai vlădică pe seama Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, ci şi eliberarea celor care sufereau muceniceşte pentru „ţară" şi pentru „Lege". Mişcarea lui Sofronie a cuprins întreaga Transilvanie, şi cuvintele lui, deşi n-au fost cu mult meşteşug întocmite, au muiat inimile stăpânitorilor transilvăneni, care, până la urmă, au admis ca românii să aibă episcopul lor. Opera lui Sofronie a avut ca efect „dezrobirea religioasă" a românilor din Transilvania.
Mai pe urmă, Sofronie a trebuit să părăsească ţara Ardealului şi s-a retras la mănăstirea Argeşului, unde şi-a petrecut restul vieţii, măcinat de dorul care-i rupea inima de a se reîntoarce iarăşi în Transilvania, unde iobăgia şi silniciile unei credinţe străine românilor au fost un jug foarte greu pe spatele mult încercatului popor român.
În ochii credincioşilor transilvăneni, figura călugărului Sofronie a rămas ca un chip luminos de sfânt, iar numele lui ocupă un loc de o deosebită cinstire în istoria Bisericii Româneşti din Transilvania pentru lupta dusă în scopul reînvierii unităţii noastre bisericeşti. Mişcarea religioasă a lui Sofronie, cu roade atât de binefăcătoare pentru Biserica Ortodoxă Română şi pentru credincioşii români din Transilvania, a însufleţit la luptă pentru lege, pentru limbă, pentru neam, pe toţi românii din regiunile mărginaşe ale Transilvaniei.
