Ascultând discursurile vorbitorilor de la Monumentul Secuilor Martiri din Târgu-Mureş, la 10 martie, oricine, care cunoaşte realitatea actuală şi din trecut din Transilvania, rămâne cel puţin confuz, având impresia că se află, mai degrabă, la un spectacol de comedie seacă, la auzul argumentelor invocate de ei, pentru a-şi justifica, oarecum, pretenţiile autonomiei teritoriale. Să avem în vedere că problema separării învăţământului în limba maghiară nu este o problemă de dată recentă. Prima separare, sau, printre primele care s-a produs, a fost în anul 1971, când clasele cu predare în limba română au fost transferate în clădirea noului liceu construit. Este problema ungurilor, şi nu a românilor, separatismul. Ei au năvălit aici, peste noi, pe aceste meleaguri străbune. Au fost primiţi, dar în timp au vrut să fie ei stăpânii pe teritoriul ocupat. Au şi făcut acest lucru, timp de secole, în care au subjugat poporul român la modul bestial, inuman, umilitor. Poporul român n-a pierit, cu toată politica maghiară de deznaţionalizare a poporului român. Până la Marea Unire de întregire a ţării prin unirea Transilvaniei cu România, învăţământul era exclusiv în limba maghiară, aici, în Transilvania, iar limba oficială a fost maghiara, în timp ce limba română a fost interzisă. Aici este frustrarea separatiştilor unguri, care trăiesc în nostalgia medievală a dominaţiei lor. Să ne amintim un lucru elementar. În realitatea în care trăim, timpul are un curs liniar şi este ireversibil. În caz că liderii etnicilor maghiari, separatişti, vor să retrăiască perioada secolului XIX, cu puţin studiu al fizicii cuantice îşi pot realiza visul, cu aparatura care să inverseze legile fizicii şi să se teleporteze în timp şi spaţiu unde le face lor plăcere…
La amintita adunare a luat cuvântul şi un pastor reformat, pentru a binecuvânta creştineşte evenimentul, iar domnia-sa a invocat forţa divină, Biblia şi Epistola a doua către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. IV, versetele 7, 8 şi 9.
Ötvös József, pastor reformat:
„Ajutorul fiinţei noastre, în memoria noastră, face ca ea să vină de la Dumnezeu, care ne este părinte, fiu, duh, deplină Sfântă Treime şi epistolă către corinteni, pentru totdeauna. Amin. Apostolul Pavel ne-a transmis de la Dumnezeu, prin a doua scrisoare către corinteni, în capitolul IV, versetele 7, 8 şi 9, din care citesc. Această avere a noastră, însă, se află într-un vas de lut. Pentru că această putere ieşită din comun i-o atribuim lui Dumnezeu şi nu nouă. Peste tot ne constrâng (ne limitează) pe noi, dar nu ne invită înăuntru. Ne constrâng, dar noi nu disperăm. Suntem prigoniţi, dar nu şi abandonaţi. Ne calcă în picioare, dar nu ne pierdem. Atotputernicul Dumnezeu l-a chemat în ajutor pe apostolul Pavel prin scrisoarea către corinteni, solul trimis de Iisus, stăruind pentru dăinuire. Pentru alţi discipoli, au fost alţii. Această avere (a noastră) se află păzită în vasul fragil de lut. Ceea ce ne indică precis Biblia este în legătură cu o putere ieşită din comun. Această putere nemaipomenită ne-o dă Dumnezeu pentru ca omul să-şi poată apăra familia şi patria. Această putere extraordinară de aceea ne-o dă pentru ca puterea să nu rămână la omul de rând, la diferite stăpâniri, printre lupte înverşunate, pentru că, conform citatului apostolic, ne înghesuie peste tot pe noi, dar nu ne invită înăuntru. Da. Asta e istoria noastră, persecuţia noastră, destinul nostru biblic. Mici dictaturi au pus stăpânire pe noi, ne-au izolat aici, în securitatea bazinului carpatic de est, dar răspunsul ţinutului secuiesc a fost acesta, că nu ne-au primit. Suntem deznădăjduiţi. Se confirmă previziunea apostolică, care a fost timp de 1000 de ani o astfel de dezechilibrare (clătinare), dar, într-adevăr, niciodată n-am ajuns la disperare pentru că, de la Şumuleu până la Târgu-Mureş, de la Lacul Roşu la Zagon (comună în jud. Covasna), înaintaşii noştri au umplut acest pământ străbun cu biserici şi tocmai de aceea, trăind prin rugăciune şi credinţă, nu ajungem la disperare. Acesta este adevărul, după cum scrie în Biblie, suntem prigoniţi fiindcă au aruncat la gunoi apele noastre minerale izvorâte din pământ, brazii noştri crescuţi pe stânci, dar nu suntem abandonaţi fiindcă suntem ocrotiţi de Dumnezeu. Cu noi a fost Dumnezeu atunci când regii unguri ne-au aşezat aici, pe aceste plaiuri, pentru a apăra patria şi Europa, a fost cu noi atunci când la Odeşti (sat în comuna Băseşti, jud. Maramureş), cu tunurile au vrut să ne ia libertatea cetăţenească şi a fost cu noi şi în cei 100 de ani trecuţi, ani grei de încercare. Tocmai de aceea, noi şi astăzi, aici, ne jurăm, nu suntem abandonaţi. Uneori ne calcă în picioare, dar nu pierim pentru că în sufletul secuilor trăieşte credinţa, speranţa, iubirea, pentru că clopotele sună în satele de pe Valea Oltului, străjuită de plopii de pe maluri. Nu vom pieri, fiindcă aşa sună muzica pe aceste meleaguri ale lumii, suntem aici de secole. O, dragul meu Dumnezeu… Nu vom pieri pentru că şi acum am venit aici să ne cinstim împreună martirii înălţaţi la cer. Binecuvântează, Doamne, acest popor cu stăruinţă, credinţă. Binecuvântează, Doamne, naţiunea noastră, unitatea noastră şi nu îngădui ca mâini străine să fie între noi. Binecuvântează, Doamne. Ne rugăm mereu, Doamne, pe acest pământ pe care înaintaşii noştri au construit şcoli, urmaşii noştri aici ar dori să înveţe în limba maternă. De aceea, pentru acestea, ne rugăm noi, aici, împreună, aşa după cum Fiul Tău Cel Sfânt ne-a învăţat. Tatăl nostru, care ne eşti în ceruri…"
La vremea la care au fost formulate epistolele Sfântului Pavel, textele biblice, secuii nu existau ca popor, nici ca stat, nici ca trib, nici ca gintă, nici prin copaci. Dar nici hunii, nici ungurii. Cel puţin în Europa, continentul pe care şi-l revendică cum că l-ar fi păzit. Este vorba despre manipularea opiniei manifestanţilor, fiindcă textele biblice nu pot face trimiteri, nici proorociri pentru viitorul unui popor care nu exista şi care a început să dea din coate după 1000 de ani pentru a-şi face un loc în spaţiul European.
Să urmărim şi discursul prof. dr. Dávid László, rector la Sapientia:
„Vă salut cu respect pe cei sosiţi din diferitele regiuni ale ţinutului secuiesc. Ne încredem în putere şi în toate cele bune, fiindcă are rost o adunare atunci când este vorba despre viitor. Despre faptul că vom putea să supravieţuim, să trăim aici, pe pământurile noastre natale, să ne păstrăm limba, credinţa, sau să le pierdem frumos, în linişte, să renunţăm la ele. Mai mult de atât, trebuie să spunem şi că această trudă nu poate fi pur şi simplu aşteptată ca s-o primim de la alţii. Eu însumi am învăţat de la regretatul academician Görömlei András, de la profesorul de la Universitatea din Debreţin, cât şi de la Tamási Áron, că nu doar la pământul natal, la zona Harghitei trebuie să fim atenţi, ci şi atunci când scriitorul scrie, şi aici daţi-mi voie să vă sensibilizez, înţelesul în care politicianul nu este răspunzător doar pentru afirmaţiile sale, rostite oral şi în scris, ci şi pentru cele pe care le înfăptuieşte pentru cei pe care-i reprezintă, dincolo de vorbele lor. Observăm frecvent că şcolile noastre, adică autodeterminarea, exprimat mai clar, legat şi de autonomia teritorială, nu (a fost) cu multă reuşită, nu prin mod de organizare, prin manifestarea mulţimii, nu după manifestaţiile începând din '90, de la manifestaţiile cu lumânări de la Târgu-Mureş, pentru hotarele ţinutului secuiesc a fost un semnal iluminat, manifestaţie care dovedeşte că au o bază, un fundament reprezentativ de altfel, că (dobândirea) drepturilor noastre legitime n-a avut niciun rezultat. Cererile noastre nu au avut urmări. Nu au fost acele forumuri sau organizaţii politice, reprezentanţi ai grupurilor, reprezentanţi ai societăţii noastre. De altfel, s-ar fi confirmat (că au fost) ceva neînţelegeri şi au acceptat compromisuri nepermise în acest domeniu. Aceasta este mărturisirea lor cum că s-au înţeles. Autonomia teritorială o primim prea rar sau deloc, aşa, la prima solicitare. Pentru asta va trebui să luptăm. Uneori foarte dur. Trebuie dorinţă. De-a lungul multor zeci de ani şi nu încet. Aceasta este o problemă care, nu în ultimul rând, este legitimă şi parlamentarii noştri trebuie convinşi, şi pot fi convinşi în legătură cu această problemă. Dar afirm, că trebuie. Nu este uşor, mai mult, afirm şi faptul că, cu cât acum încă nu (ne) sprijină suficient, să nu abandonăm cerinţele noastre legitime, ci cu prudenţă să-i îndemnăm pe deputaţii noştri să ducă până la final lupta noastră pentru autodeterminare. Oare, revenind la (problema) cu drepturile noastre de autodeterminare, drepturile noastre, conceptul despre (astea), observăm des că ele ne aşteaptă în imponderabilitate. Este explicabil prin aceea că este de două ori mai uşor să obţii rezultate în economie. Şi oare, dimpotrivă, să privim cu seninătate în viitor. Şi dacă nu, atunci, ce trebuie să facem? Cred că aceste întrebări sunt (cele) la care va trebui să le dăm răspunsuri împreună, pentru că oricâtă importanţă am atribui celor 28 de ani trecuţi, desigur, avem încă multe lipsuri. Aşa cum nu putem atribui prea des anilor '90 optimismul nostru: autonomia, bunăstarea, şcolile în limba maternă, independente, servicii publice cu sprijin pentru facultate ungurească sau facultăţi… Într-un cuvânt, un alt sens al lumii (vieţii), o forţă vitală, naturală. Eu ştiu cum sunteţi dumneavoastră cu (problema) asta, dar eu încă cred în ele şi în aceea că învăţământul şi cultura poate fi înţeleasă şi învăţată în limba maternă. Mai mult, (şi) în aceea că ştiinţa, frecvent literatura, literatura maternă are interes la oameni. La toate astea, cred că e cel mai bine, dacă nu, singurul răspuns elementar la educaţie, la creştere. De asta e important. Şi ne avertizează rezultatele, şcolile noastre în limba maternă, că sunt în pericol, asta până la facultăţile noastre în limba maternă. Să luptăm pentru ele şi să fim mândri de ele. Rezultatele comparate ale Universităţii Sapientia, chiar şi în linii mari. Cu finanţare de la regiunea autonomă , facultatea liberă de la Bolzano, văd, cu adevărat, nu fac o afirmaţie gratuită că, după mărimea ei, de la regiune primeşte un sprijin de 4-5 ori mai mare decât noi, ci aceea că acolo sunt cele mai bune facultăţi italiene, printre care şi cele mai bune 300 de facultăţi din lume. Adică, aceea că este firească auditoriului nostru opinia că stabilitatea valabilă şi-o imaginează fiecare că este acasă. Acum, în final, întrebarea mea este că, ce fel de viitor ne aşteaptă? După părerea mea, singurul răspuns corect este acela că doar atât să aşteptaţi de la viaţă, după cât aţi contribuit şi voi în ea. Nu mai mult, nu mai puţin. Şi în asta constă şi autonomia (aplauze). Dar sunt convins şi de faptul că ne merităm soarta. În credinţă, învăţământ şi bunăstare. Posibilitatea de a alcătui un învăţământ liniştit în limba maternă. Pentru asta trebuie să trăim şi să ne justificăm (existenţa), altfel această generaţie este pierdută şi numai una nouă poate fi o posibilitate istorică. Pentru asta vă doresc încredere, efort, reuşită şi nu puţin noroc (aplauze)."
Vorbitorul s-a născut la Miercurea-Ciuc. S-a şcolit acolo, iar studiile superioare le-a urmat la Politehnica timişoreană. Studiile sale au fost gratuite. Atât el, cât şi alţi radicali unguri vor învăţământ gratuit de stat în limba maghiară. În acelaşi timp, refuză însuşirea limbii române, astfel că li se imprimă un handicap de comunicare în societate. Un ungur care nu poate comunica în limba română, în limba oficială pe teritoriul statului român, indiferent cât de şcolit ar fi individul, în afara ariei locuite majoritar de etnici maghiari, devine inutil societăţii. Dar zonele locuite preponderent de unguri nu pot asimila toţi absolvenţii, neavând capacitatea economică de a-i asimila. În aceste condiţii, îşi vor putea găsi un loc de muncă în Ungaria, sau în caz că mai cunosc vreo limbă de circulaţie internaţională, pot opta pentru a-şi căuta un loc de muncă într-o altă ţară. Rezultă clar că finanţarea învăţământului în limba maghiară, în ceea ce priveşte formarea profesională, este o pierdere nejustificată pentru statul român. De ce refuză mulţi etnici maghiari să înveţe limba română? Pur şi simplu, din dispreţ faţă de statul şi poporul român.
