În urmă cu 28 de ani, în noaptea de 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl, situată la 18 km nord-est de oraşul Pripiat şi la 16 km de frontiera Ucrainei cu Belarus, respectiv la 110 km nord de capitala Kiev, a explodat. La vremea respectivă, centrala acoperea 10% din necesarul de energie al fostei republici sovietice ucrainene.
„Accidentul s-a produs în timpul unui test de siguranţă - o procedură greşită a determinat o creştere dramatică a nivelului energetic: învelişul de grafit al reactorului a luat foc, iar produsele fisiunii radioactive au fost aruncate în atmosferă printr-o explozie violentă", 31 de oameni murind pe loc. Explozia a declanşat un incendiu urmat de o serie de alte explozii adiţionale. Un nor de precipitaţii radioactive s-a ridicat şi a început să bântuie peste Europa. A fost contaminată zona învecinată centralei nucleare, în timp ce gazele cu densitate scăzută au fost purtate de vânt, iniţial, de-a lungul Ucrainei, Belarusului, Rusiei, iar într-o măsură mai mică, în Scandinavia, Polonia, Cehoslovacia, Austria şi sudul Germaniei. În zilele următoare, din cauza schimbării direcţiei vântului, au fost afectate mai ales ţările din sudul continentului: România, Grecia, Bulgaria şi Turcia. Ulterior, s-a stabilit că, la Cernobîl, cantitatea de material radioactiv eliberată în mediu a fost de 200 de ori mai mare decât cea rezultată în urma exploziilor de la Hiroshima şi Nagasaki. S-a estimat că întreaga cantitate de xenon, jumătate din cea de cesiu şi de iod, şi 5% din restul elementelor radioactive prezente în reactor au fost aruncate în atmosferă.
Aşadar, „norul radioactiv urma să plece la drum, să sufoce Planeta. Trebuia intervenit repede, trebuia făcut ceva. Sovieticii trebuie să ascundă totul, Europa nu are să afle nimic. Atunci se primesc ordine de la Moscova. Se formează «Grupul participanţilor la lichidarea consecinţelor accidentului de la Cernobîl». Pe scurt, «Lichidatorii», cei care trebuie să limiteze - pe termen scurt şi lung - proporţiile dezastrului. Cifra exactă nu se cunoaşte, dar se vorbeşte despre 600.000 de suflete. Cei 600 de oameni din echipa de pompieri a Centralei, precum şi echipa de operare implicată în lupta cu focul au alcătuit grupul cel mai sever iradiat. 134 dintre aceşti oameni au fost expuşi unor doze de radiaţii, în decurs de numai câteva ore, de până la 13.000 de ori mai mare decât cel normal. Aviatori, pompieri, femei de serviciu. Dacă o fiinţă omenească primeşte 400 roentgeni/oră, doza este considerată letală, iar moartea poate surveni în orice moment. «Normalul» se situează undeva la 0.02 roentgeni/ oră. Pentru a ne da seama de ceea ce s-a petrecut la Cernobîl, trebuie să amintim că majoritatea «lichidatorilor» a fost expusă la nivele de până la 1.000 roentgeni. Cei care au lucrat în spaţiu deschis au atins 7.000 - 10.000 roentgeni în câteva minute, dar s-a ajuns şi la 40.000 de roetgeni, de peste 50 de milioane de ori cantitatea pe care un om o poate suporta fără a avea probleme. Eroii care nu apar pe prima pagină.
„Igor Costin, românul născut în Basarabia, a fost unul dintre cei cinci fotografi care au primit autorizaţia de a trage cadre imediat după producerea accidentului nuclear de la Cernobîl. A rămas acolo vreme de şapte luni. Pozele sale au salvat soldaţii ce urmau să intre în reactor, au arătat unde trebuie turnat cimentul, au prezentat gravitatea dezastrului, au salvat, la propriu, omenirea. A murit la 79 de ani, într-un accident de maşină... «Ştiam că se minte, că se încearcă muşamalizarea, voiam să arăt lumii adevărul», zicea în 2014. Autorităţile sovietice doreau să ascundă totul, dar aveau nevoie şi de «voluntari» care să ajungă acolo, să facă poze, să vadă ce şi cum. S-a suit în elicopter. El şi alţi patru colegi. Au survolat zona. Radioactivitatea era atât de mare încât «ardea» filmul din aparat. Din prima zi a reuşit să salveze doar o poză. Probabil cea mai importantă din viaţa sa. Şi, fără că caute cuvinte mari, una dintre cele mai importante din istoria omenirii. «Specialiştii au putut vedea unde e spărtura, unde au de turnat ciment, norul radioactiv a fost, cât de cât, stăpânit. Soldaţii, care, de cele mai multe ori intrau acolo cu mâinile goale, au fost reţinuţi până li s-a dat echipament adecvat şi li s-a făcut instructajul». Apoi a mers la sol. «Cu o maşină militară, blindată, cu o platoşă de plumb pe ea». A rămas acolo şapte luni. «Am un cadru interesant, cu o pancartă rămasă în picioare. Pe ea scria: „Centrala nucleară lucrează pentru comunism"»! Agenţia i-a cenzurat aproape totul. Dar câteva dintre imaginile sale au ajuns în 63 de ţări, pentru ca Omenirea să înţeleagă, prin Igor Costin, proporţiile dezastrului. A luat zeci de premii, s-a ales cu un fel de «Nobel» al fotografiei. Dar şi cu o leucemie. A văzut-o crescând pe Daşa, fiica lui, gimnastă cu peste 20 de medalii. A învăţat-o să răspundă cu «Pentru a se ridica» la întrebarea «De ce cade omul?». N-a renunţat la limba română, dar a recunoscut că cinci decenii şi jumătate printre vorbitorii de limbă rusă l-au marcat."
Dezastrului de natură tehnică i s-au alăturat „inconştienţa, fudulia şi secretomania autorităţilor comuniste (care) au făcut ca tradiţionalele mitinguri de 1 Mai să se desfăşoare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat." La Kiev, la Minsk sau la Bucureşti, manifestaţiile au avut loc, expunând milioane de oameni la radiaţiile celui mai mare dezastru nuclear. Nimeni nu îndrăznise să sugereze că ar fi bine să fie sfătuiţi să stea în casă. „În 1986 aşadar, cerul senin al acelei sărbători era, purtătorul unui fin nor de particule foarte periculoase pentru viaţă... Toţi proletarii scoşi la parăzi aveau astfel parte de o doză mare de radiaţii... Fiecare strigăt de «Trăiască!» sau de «Uraaa!» îi făcea pe proletari să treacă prin plămâni fuioare mortale."
La 30 aprilie, direcţia vântului dinspre Kiev se schimbase brusc şi norul radioactiv care măturase deja nordul continentului european atinsese şi teritoriul românesc.
„La aproape o săptămână după explozia de la Cernobîl, chiar de «1 Mai Muncitoresc», Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al PCR s-a întrunit într-o şedinţă de urgenţă pentru a discuta despre efectele catastrofei în România", scria Cotidianul, în 2008, care a publicat în premieră stenograma acelei şedinţe. O întâlnire «epocală», la care Ceauşescu a decis să informeze populaţia din zonele afectate de norul radioactiv doar pe jumătate şi să formeze o comisie de control asupra cazului, condusă de Elena Ceauşescu. Însă, între timp, populaţia ieşise la iarbă verde şi petrecuse în natură, profitând de zilele libere de 1 Mai.
Potrivit informării, Comandamentul central de supraveghere şi control al calităţii mediului înconjurător a raportat că, din măsurătorile efectuate pe teritoriul ţării, s-a constatat că, în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai a.c., au apărut unele creşteri ale radioactivităţii în nord-estul ţării. La 2 mai 1986, o altă informaţie menţiona că s-a înregistrat o creştere a radioctivităţii mult peste limitele normale, în special în judeţele Iaşi, Suceava, Mureş, Cluj şi în municipiul Bucureşti. Drept urmare, se recomanda populaţiei: să folosească apă potabilă numai din reţeaua urbană, din puţurile de adâncime sau apă minerală; să asigure spălarea riguroasă cu apă potabilă a legumelor şi fructelor înainte de consum; copiii să evite ieşirile îndelungate în spaţii închise; unităţile agricole şi gospodăriile individuale să asigure adăparea animalelor din puţurile de adâncime şi să protejeze, prin acoperire, fântânile şi furajele. În plus, Ministerul Sănătăţii a luat măsuri pentru administrarea, acolo unde era necesar, în scop profilactic, prin reţeaua sanitară, a iodurii de potasiu pentru populaţia până la 18 ani. Iodul devenise în acele zile un panaceu căutat intens. La farmacii şi policlinici, unde se distribuia gratuit, binecunoscutele cozi nu mai mirau pe nimeni. Zvonurile, tipice unei lipse de informări oficiale, căpătau proporţii, colportate de panică."
La 32 de ani de la evacuare populaţiei din zonă, totul este încremenit, iar o vizită aici este un salt îndărăt în timpurile Uniunii Sovietice. „Radiaţiile sunt peste tot! În interiorul sarcofagului de beton al reactorului cu numărul IV există suficient plutoniu pentru a ucide 100.000.000 de oameni, iar ţinând cont de timpul de înjumătăţire al acestuia (245.000 ani), este cert că zona va rămâne nepopulată pentru totdeauna. Un eventual incendiu de vegetaţie aici ar genera nori de fum care ar re-crea povestea norului ucigaş care a bântuit peste Europa, în mai 1986..." (…) „Dacă aş povesti realitatea cred că... n-ar fi bine - mărturisea Mircea Goloşie, un atent observator al fenomenului. - Ultimele cercetări menţionate în ştiri menţionează că pădurea uscată din zona radioactivă nu a putrezit şi că există pericolul unui incendiu de vegetaţie. Cât de periculos ar fi fumul? Fumaţi? Dacă vă spun ceva, nu mai fumaţi - cineva se ocupă cu contrabandă de ţigări. Aduce tutun din Ucraina. Conţine stronţiu şi cobalt pe el, pare-se şi plutoniu... de la Cernobîl. Se obţin două recolte pe an acolo. Aduce tutunul, se contrafac ţigările, şi le aduce aici, la noi. Dumneavoastră fumaţi, fără să vreţi, stronţiu şi plutoniu. De ce sunt lăsaţi la liber? De ce să ne pierdem timpul... e o afacere, cei care vând ţigări pierd începând de la contrabandişti şi până la firme... în America au fost date în judecată câteva firme".
Poate că fără recenta focalizare a atenţiei întregii lumi asupra Ucrainei, discuţia despre Cernobîl nu ar fi reprezentat decât o pagină a unei istorii pe care toţi o vor uitată. Dar Mircea Goloşie spune că, în alte ţări, zonele peste care a bântuit norul radioactiv în mai 1986, sunt încă atent supravegheate.
Potrivit unor surse independente, cancerul tirodian ar fi afectat circa 100.000 de locuitori din zonele afectate de norul radioactiv. De asemenea, numărul crescut de îmbolnăviri de leucemie este pus pe seama aceluiaşi fenomen.
Afecţiuni ale sistemului endocrin, în special glanda tiroidă, diabet zaharat, probleme oculare - creşterea numărului de cazuri de cataractă, cu debut precoce, afecţiuni diverse ale sistemului imun - cu scăderea rezistenţei la infecţii şi creşterea numărului de boli alergice, în special la copii -, probleme cardiovasculare, creşterea prevalenţei hipertensiunii arteriale, scăderea fertilităţii sau malformaţii congenitale, toate acestea au fost puse pe seama accidentului de la Cernobîl.
Să reţinem, deci: „În interiorul sarcofagului de beton al reactorului cu numărul IV există suficient plutoniu pentru a ucide 100.000.000 de oameni, iar ţinând cont de timpul de înjumătăţire al acestuia (245.000 ani), este cert că zona va rămâne nepopulată pentru totdeauna."
(Surse: Agerpres.ro, Historia.ro)
