Eu nu numai că iubesc poeţii, dar îi divinizez şi invidiez...

Distribuie pe:

Motto: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi" Ion Creangă

Articolul ,,De ce iubim poeţii?" m-a determinat să-mi duc gândul şi trăirile mai departe... Articolul a fost pentru mine o mare provocare, îndemnându-mă să visez mai mult...

Iubim poeţii cu toată fiinţa pentru că sunt creatori de trăiri sufleteşti puternice, duse până la paroxism, cum numai ei o pot face. Dacă în antichitate erau luaţi în derâdere, azi ei se bucură (în marea lor majoritate) de o mai mare apreciere. Astăzi cartea a devenit ,,un bun necesar" chiar dacă este în format electronic. Din sondaje reiese că se citeşte tot mai puţin, dar se scrie tot mai mult, iar numărul analfabeţilor din România atinge cote alarmante.

Poetul Ovidius a fost exilat de către împărat la Tomis (Constanţa), departe de cetatea sa. Chiar din poeziile lui aflăm că vinul la daci ,,se tăia cu cuţitul". Aici el intră în contact cu civilizaţia dacă, pe care în poeziile lui o apreciază foarte mult.

Eu (autorul acestor rânduri) îi divinizez pe poeţi. Ei au un har divin. Le vine inspiraţia chiar şi fără rugăciune, pentru că arta creaţiei este de sorginte divină. Nu întâmplător poeţii, poeţii adevăraţi, poartă cu ei creionul şi caietul. Nu ştiu unde, când le vine inspiraţia. Poetul nu-şi doreşte prestabilit să scrie o poezie despre dragoste, iubire, codru, ţară, natură sau patriotică. Pur şi simplu ,,le curg prin vene versurile". Da. De aceea trebuie să-i divinizăm pe poeţi, pentru că ei nu se formează ca eroii, ci se nasc cu poezia, cu versurile în suflet. Eu fac o mare plecăciune în faţa poetului.

Am arătat mai sus că-i şi invidiez. O să vă-ntrebaţi de ce. El, scriitorul sau istoricul nu are nevoie de inspiraţie divină, el trebuie să studieze, să cerceteze în biblioteci, arhive, muzee, pe teren (săpături arheologice). Scriitorul şi mai ales istoricul are obligaţia, aşa cum bine spunea marele sculptor Constantin Brâncuşi (care a pus bazele sculpturii moderne în lume): ,,A crea ca un Dumnezeu, a porunci ca un rege, a munci ca un sclav." Există un singur Dumnezeu, dar sclavi au fost şi sunt foarte mulţi. Istoricul nu e un sclav, un scrib. Munca lui redată într-o lucrare ştiinţifică trebuie să fie foarte bine elaborată. Ai nevoie de evenimentul istoric şi toate detaliile pe care nu le poţi avea venindu-ţi inspiraţia. Ore, zile, săptămâni, luni, chiar ani de zile (şi 20 de ani) pentru elaborarea unei lucrări istorice sau ştiinţifice.

Munca unui istoric e ca aceea a unui Sisif. Ea, istoria, trebuie scrisă cu foarte multă ,,acribie". Iar demersul istoric poate fi de multe ori chiar şi unul alunecos şi atunci valoarea lucrării este compromisă.

Nu se pune problema cine este mai iubit: poetul, scriitorul sau istoricul. Toţi au o mare valoare pentru cetate, pentru ţară şi popor. Ei, doar ei sunt conectaţi la cea mai înaltă valoare creatoare. Ei sunt vârful unei anumite culturi. Noi românii am dat nu numai ţării, dar şi culturii europene şi mondiale, mari valori. Am fost ,,pionieri" în multe domenii ale culturii universale (aviaţie, medicină etc). Pe bună dreptate se spune că prin cultură se defineşte o naţie.

Toată disertaţia a plecat de la lucrarea ,,Crepusculul vârstelor" a profesorului de Fizică, cu Educaţie... Mircea Duca. Este o carte de talie naţională. Cu greu prietenii (chiar şi eu) l-am convins să scoată această a doua lucrare, cu toate că încă mai are nepublicate mii de versuri.

Convingându-l, noi toţi, inclusiv familia Stavilă, îl aud la telefon: „Gata, Mihai, scot a doua carte!". Bucurie mare pe noi. Dar, ca de obicei, vine cu o surpriză plăcută: ,,Ştii, Mihai, vreau ca la final, lucrarea să aibă un capitol intitulat ,,Jurnal cu prietenii". Aşa se face că invită familia Stavilă să ne exprimăm părerea în acest jurnal.

Vreau să amintesc doar câteva aspecte despre lucrare. Poetul este de sorginte din Câmpia Transilvană, unde s-au născut şi marii corifei ai Şcolii Ardelene - Petru Maior şi Gheorghe Şincai. El este trubadurul care ne duce cu gândul la marile valori ale istoriei naţionale, tribunii Alexandru Papiu-Ilarian şi Iosif Hodoş.

Poetul poate fi caracterizat ca ,,poetul amintirilor". El scrie despre amintiri, chiar dacă unele au fost dureroase, dar au fost ale lui.

El nu poate trăi izolat, fără prieteni, fără oameni. Are mulţi prieteni adevăraţi şi de mare calibru, aşa cum este şi personalitatea sa. Eu ,,ce n-aş da să fiu întâiul între prietenii săi."

Pentru el iubirea ,,Nu e somn...nici vis...nici plâns." Ea este trăirea superioară a spiritului fiinţei umane.

Deşi afirmă că ,,e un poet care a copilărit în preajma cuvintelor limbii române, în Ardeal, el totuşi musteşte şi trăieşte în interiorul acestora."

La poetul Mircea Duca, vârstele se aseamănă sau coincid cu anotimpurile. Poezia lui e ca o fiinţă vie, creşte, se dezvoltă, dar nu moare. O lasă, aşa, cum singur mărturiseşte, urmaşilor săi, valoarea vieţii sale.

Poetul Mircea Duca nu numai că e unul de mare calibru, dar în primul rând este un OM de mare omenie (un om cu un suflet cât un munte). Este bun, înţelegător, mare iubitor de artă, dar mai ales de oameni. Încă o remarcă, sunt mulţi prieteni de-ai lui, printre care mă număr şi eu, cărora li se citesc poeziile la telefon. Le citeşte atent, cu grijă şi cu intonaţia adecvată, întrebând la sfârşit: ,,Ei, ce zici, Mihai, e bună?" Eu (care nu sunt un critic literar) n-am văzut încă o poezie proastă. A, că nu este de talia lui Sorescu, Eminescu. Îl putem numi ,,Poetul telefoanelor".

Ajungând la vârsta senectuţii, eu îi doresc ca ,,Luceafărul" lui Eminescu să-i lumineze calea şi viaţa. O merită din plin, pentru că şi lui i se potriveşte ceea ce a spus Eminescu: ,,La trecutu-ţi mare/ Mare viitor".

Lasă un comentariu