Despre „mersul conștiinței naționale" la românii basarabeni (I)

S-a discutat și se mai discută încă, dincolo de Prut, despre limba oficială a Republicii Moldova. Cei mai mulți, în primul rând oamenii de știință, susțin că aceasta este Limba Română. Nu sunt însă puțini nici ce care sunt de părere că acolo se vorbește „limba moldovenească", invocându-se rezultatele recensământului din 1989, când 2,7 milioane de cetățeni au confirmat că limba lor este „moldovenească". Motivația pe care „patrioții" basarabeni se bazează este că acest lucru dovedește „o înaltă conștiință națională a moldovenilor"! Ei știu că strămoșii și moșii lor au fost „moldoveni" și au vorbit „moldovenește"!

Luând cunoștință de cele afirmate mai sus, prof. dr. Anatol Ciobanu, de la Universitatea de Stat din Chișinău, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, și-a propus să analizeze, într-un articol, publicat în săptămânalul ,,Literatura și Arta" (nr. 33, din 17 august 1995), cam ce înseamnă „conștiință națională" și care a fost „mersul" ei la românii basarabeni.

După ce a stabilit că acest concept al „conștiinței naționale" este un fenomen ereditar, care a luat naștere în procesul formării și dezvoltării fiecărui individ, omul de știință basarabean arată că în situații anormale, cum a fost și cea din anii totalitarismului sovietic, conștiința națională la copii și la tineretul studios a evoluat într-un mod anormal, cu totul altfel decât la generațiile mature. Fiindcă toate elementele componente ce intră în noțiunea de „conștiință națională" au fost grav deformate, „ca să nu mai spunem batjocorite", scrie Anatol Ciobanu.

Începând din 1812, când Basarabia a intrat sub stăpânire rusească, cu mici întreruperi, cum au fost cele din perioadele 1918-1940 și 1941-1944, atât existența limbii naționale, cât și a neamului românesc de dincolo de Prut s-au aflat în primejdie de moarte, datorată celor două imperii: cel țarist și cel sovietic. În lunga perioadă de dominație rusească, de după 1812, s-a petrecut procesul de deznaționalizare a învățământului, anihilarea spirituală a tinerelor generații, al căror spirit, deci și conștiința, a fost modelat în sensul supunerii oarbe față de ocupanții străini. Această strategie mârșavă a fost ușor pusă în aplicare prin excluderea din instruire și din viața publică a limbii române. Sunt semnificative, în acest sens, cuvintele scriitorului basarabean Constantin Stamati-Ciurea (1828-1889): „Limba română rustică, precum o vorbește poporul nostru din Basarabia, a fost singurul izvor din care ne-am adăpat".

„Izvorul" a fost, însă a secat datorită netrebnicilor stăpânitori ai pământului basarabean. Astfel, încă din anii `30-`40 ai sec. XIX, în Basarabia nu au mai existat școli naționale în limba română, aceasta predându-se doar sporadic, ca disciplină facultativă, numai în unele licee, până în 1872, când a fost expulzată din programele de studii. Academicianul rus, Vladimir E. Sișmariov, în studiul său „Limbile romanice din sud-estul Europei și limba națională din RSS Moldovenească" (apărut în 1960) arată că ultimul manual de limbă română din Basarabia a fost „Cursul primitiv de limbă română", tipărit în 1856, de Ioan Doncev.

Ocupându-se de aceeași chestiune a limbii române din Republica Moldova, acad. Anatol Ciobanu scrie: „Niciun imperiu, după prăbușirea lui, n-a lăsat în urmă atâta întuneric și ruină ca cel rus. Nu există nicio școală moldovenească care să fi funcționat în limba maternă. Deci nu puteau exista nici cadre didactice care să predea limba și literatura română, istoria neamului, geografia Patriei etc. Verbul matern nu putea fi auzit nici măcar în biserică… Peste 90 la sută din populația autohtonă era analfabetă! Cum să nu te întrebi, în această situație, cam care era nivelul „conștiinței naționale" al unor oameni ținuți în întuneric, departe de știința de carte!"

(va urma)

Din vol. „Basarabia iarăși și iarăși…"

Lasă un comentariu