Evenimentul istoric și politic, marcat prin împlinirea celor 70 de ani de la „Declarația de independență a Israelului" din 14 mai 1948, precum și accentuarea discordiei dintre reprezentanții puterii politice executive cu privire la mutarea ambasadei României la Ierusalim, impune cunoașterea istoricului acestui popor, cunoscut mai mult din scrierile Vechiului Testament, decât ca realitate istorică, care așa cum voi arăta, nu coincide întru totul cu ceea ce este considerat ca adevăr biblic incontestabil, fie el și de inspirație revelată. Așa după cum se va putea constata din cele prezentate - fără ură și patimă -, istoricul acestor teritorii, atât de disputate sub raport geopolitic, cunoscute sub raport biblic prin Țara Sfântă, fostul Canaan (numele cel mai vechi al Palestinei și ulterior al Israelului), este foarte controversat, denumirea dată acestui teritoriu este regăsită doar în cărțile Bibliei, nu și în cele cu caracter științific-istoric și arheologic, în primul rând. Într-un asemenea context, se impune chiar de la început făcută o precizare cu caracter istoric, și anume că nu a existat niciodată o „țară Cannan", un singur stat cu un singur conducător, cu legi comune pentru toți locuitorii, de aceea sensul de țară a Canaanului este acela de regiune sau de teritoriu locuit de canaaniți, adică de un conglomerat de popoare (cheniții, cheniziții, cadmoniții, hetiții, fereziții, refaimiții, amoriții, ghirgasiții, iebusiții, Moise amintindu-i pe aviți sau gaviți, care cuprindeau teritoriile sud-vestice până la Gaza, dar care au fost distruse ulterior de filisteni), denumite și „popoarele mării" (sintagmă apărută în anul 1881), care au atacat și ocupat teritoriile continentale, a căror origine a rămas necunoscută și rămasă în negura istoriei. Cetăți, care în caz de pericol se aliau împotriva dușmanului lor comun, cum au fost triburile nomade de evrei, care au pătruns pe acele teritorii, și ulterior egiptenii, care au desființat cea mai mare parte din aceste triburi - seminții ale israeliților. Pentru a cunoaște care au fost acele 12 seminții - triburi ce aparțin mai mult mitologiei decât realității istorice, așa cum sunt regăsite în cărțile Vechiului Testament, le voi prezenta în corespondență cu textul biblic care legitimează existența lor, și după ordinea nașterii fiilor lui Iacob, din care provin aceste triburi, acestea fiind : Ruben (Facerea 29:32); Simeon (Facerea 29:33); Levi (Facerea 29:34); Iuda (Facerea 29:35); Dan (Facerea 30:5); Neftali (Facerea 30:7); Gad (Facerea 30:10); Așer 210 (Facerea 30:12); Isahar (Facerea 30:17); Zabulon (Facerea 30:19); Iosif (Facerea 30:23) și Beniamin (Facerea 35:18). Pe lângă acești fii naturali ai lui Iacob, personaj central în genealogia și etnogeneza statului Israel, după cum voi arăta, acesta a mai adoptat doi copii ai lui Iosif, pe Manase și Efraim, care îi înlocuiește pe frații Levi și Iosif, rămânând în acest mod doar 12 triburi și nu 14, cât ar fi rezultat în urma însumării acestora.
Întrucât relatările bibilce vă sunt mai cunoscute și mai accesibile, în mare parte neconcordante cu informațiile - documentele istorice și arheologice, consider necesar să cunoaștem adevărul istoric despre aceste ținuturi, așa cum este consemnat în aceste surse obținute pe cale științifică și nu consemnate de un autor parțial, precum a fost Moise (apartenența etnică fiind incertă, numele fiind de origine egipteană și nu ebraică) și alți autori ai cărților biblice. La început, înainte de ocuparea Canaanului de către israeliți, de urmașul lui Moise, regele Iosua, aceste teritorii în care erau așezate tot felul de etnii care migrau pe mare, nu tot acest teritoriu purta denumirea de Canaan, ci doar cel care era cuprins ca teritoriu între Marea Mediteraneană și Iordan, cuprinzând anumite seminții, în afara leviților (o altă seminție a triburilor de evrei), care erau așezați dincolo de Iordan. Aceste seminții au fost distruse între timp, rămânând doar seminția lui Iuda, în provincia - regatul Iudeea, separată de provincial sau regatul Israel, ca două forme de organizare politico-administrativă a acestor teritorii, într-o anumită perioadă istorică. Așa cum știm din cărțile Bibliei, au existat și alte provincii ale fostei Palestine, cum au fost cele din timpul lui Iisus Hristos, precum Galileea și Samaria, știut fiind că Mântuitorul Iisus Hristos era galileean, copilărind în orașul Nazaret din această provinciei și nu din Iudeea (Betleem - Efrata (Casa pîinii), unde profetul Miheia (5:1) prevestea că se va naște Mesia, Cel care îi va fi Cârmuitor, profeție împlinită doar parțial, întrucât așa cum este arhicunoscut, Iisus Hristos nu a fost Mesia cel așteptat, adică salvatorul poporului ales, ci Împăratul spiritual al întregii omeniri.
După cum rezultă din cercetările arheologice egiptene, prima înregistrare a numelui Israel, alta decât cea biblică, este regăsită în Stela lui Merneptah (circa 1209 î.Hr.), în care faraonul învingător al luptei cu o anumită populație, adică cel glorificat - Faraonul Merneptah, anunță cu mândrie că „Israelul este pustiit și sămânța lui nu mai este" (cele 12 seminții semite). Din această relatare nu rezultă cu certitudine ce însemna sintagma Israel, astfel că cercetătorul Wiliam Dever întrevede în acest „Israel" nu un popor și o țară, ci o entitate culturală și probabil politică, mai degrabă un grup etnic decât un stat organizat, cum avea să devină peste aproape două milenii Israelul de astăzi. În realitate, faraonul menționat, căruia i s-a ridicat acest edificiu prin care îi era glorificată și imortalizată victoria, a sărbătorit victoria împotriva unei populații din preajma unei localități Yahu, de unde ar proveni după unii numele lui Yahwe, și nu întreaga comunitate din Canaan, unde se situa și acestă populație de păstori semi-nomazi, denumită Shosu - yhw, care ar corespunde după specialiștii în domeniu, numelui divin Yahwe -YHWH (provenit din cabala iudaică, greu accesibilă necunoscătorilor, tradusă prin sintagma „Eu sunt Cel ce sunt"), acești locuitori închinându-se la acest Zeu, devenit divinitate unică a israeliților.
(Va urma)
