Exacerbând problema Trianonului, Ungaria vrea război în Europa

Imaginea de dată recentă din biroul primului ministru al Ungariei, Viktor Orbán, care, aflat în fața hărții Ungariei Mari explica de zor omologului său polonez marea „nedreptate" din 1920, victimă fiind Ungaria, prin Tratatul de la Trianon, a făcut înconjurul lumii. Ea este comentată, negativ sau pozitiv, în toate cancelariile diplomatice, cu excepția celor din România, cu toate că, cei vizați de intențiile acestui aventurier, decis să înfăptuiască o Ungarie Mare transfrontalieră, suntem noi, românii. Vor zice unii, lăsați nebunul să vorbească, pentru că granițele tot nu se pot schimba, dar atragem atenția că, săpându-se de zor la temelia lor, fără a se lua vreo măsură, acest efort poate produce efecte nedorite și surprinzătoare pe termen lung. Și lucrul cel mai periculos ce poate rezulta din această propagandă deșănțată este inocularea în memoria colectivă a actualei generații de guvernanți ai Europei, a crezului hungarist că, într-adevăr, la 4 iunie 1920, Ungariei i s-a făcut o mare nedreptate, iar cea care să dea socoteală de acest fapt trebuie să fie în primul rând România. Noi, românii sărbătorim, în felul nostru, Centenarul de la 1918, când s-a realizat în fapt România Mare, dar să nu uităm că acest act istoric nu putea dăinui dacă nu avea o consfințire prin tratate internaționale solide, iar lucrul acesta a avut loc abia în 1920, când a fost semnat Tratatul de la Trianon, pe care și-au pus semnăturile de acceptare 27 de state, inclusiv România și Ungaria. Iată de ce noi, românii, n-ar trebui să uităm de acest moment și să-i dăm importanța cuvenită, sărbătorindu-l la fel ca pe cel din Decembrie 1918. Dar nu numai cu cântec, joc și voie bună, cu evocări de ochii lumii, ci cu mesaje la cel mai înalt nivel diplomatic care să contracareze intențiile celor care folosesc minciuna pe post de adevăr.

Problematica aceasta ar trebui să o luăm foarte în serios, replicând cu armele adversarului, până nu este prea târziu, pentru că, altfel putem pierde foarte ușor și cu tot adevărul în brațe. Deși în urma Primului Război Mondial, s-au destrămat mai multe imperii, au fost mai mulți perdanți: nemții, austriecii, turcii, bulgarii, toți au înțeles regulile jocului cu excepția ungurilor. Pentru că, cu toate că orice război se duce pentru ocuparea de teritorii, există un drept al războiului, căruia atât învinșii, cât și învingătorii trebuie să i se supună. Iată cum au stat lucrurile:

După cum se poate vedea, în ansamblul tratatelor de pace care s-au încheiat în urma Primului Război Mondial, cel de la Trianon constituie doar o parte a unui întreg. El vizează exclusiv relațiile statelor învingătoare (Franța, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia etc.,), în total 27 de state, cu Ungaria, ca parte a imperiului austro-ungar. Cu restul învinșilor tratatele s-au încheiat astfel: la 28 iunie 1919, cu Germania, la Versailles; la 10 septembrie 1919, cu Austria, la Saint Germain en Laye; la 27 noiembrie 1919, cu Bulgaria, la Neuilly; la 10 august 1920, cu Turcia, la Sevres, localități din Franța, situate în jurul Parisului. Dintre toate țările învinse, cu care s-au semnat tratate de pace, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris din care făceau parte doar Statele Unite, Anglia, Franța și Italia, a avut cel mai mult de furcă cu delegația Ungariei, care nu vroia nici în ruptul capului să se recunoască învinsă și mai ales să i se aplice principiul naționalităților. Pentru ea însemna destrămarea și decapitarea propriului imperiu, la care a ținut atât de mult și în fruntea căruia vroia să se simtă pe mai departe semeață și confortabilă.

Cu toate că despre Trianon se vorbește în cercurile maghiare ca despre o mare nedreptate istorică, în realitate lucrurile stau cu totul invers. Trianonul a făcut, oficial, dreptate nu numai românilor, slovacilor, sârbilor, ci Europei însăși, întregii lumi, pentru că el a schimbat percepția despre realitatea istorică a evoluției popoarelor, oferindu-le, prin principiul naționalităților aplicat cu strictețe, acea gură de oxigen absolut necesară pentru a renaște, a se dezvolta fiecare liber. Iar faptul că în acest epocal proces istoric au existat și perdanți, lucrul este lesne de înțeles. De altfel, Ungaria însăși a avut de câștigat în urma păcii de la Paris. Prin aceasta ea a devenit pentru prima dată în istoria sa europeană, un stat de sine stătător și nu un conglomerat de națiuni ținut sub control prin forță coercitivă. Iar dacă cineva se simte lezat în acest amplu proces transformator, de vină nu pot fi nici românii, nici slovacii, nici sârbii, ci pur și simplu mersul și evoluția societății omenești.

Atmosfera în care s-a desfășurat încheierea păcii cu Ungaria la Palatul Trianon este foarte bine reliefată, pe baza documentelor vremii, în cartea regretatului istoric târgumureșean, dr. Ioan Chiorean, intitulată „Geneza și sfârșitul imperiului austro-ungar". Contrar opiniilor răspândite, statele succesorale sau beneficiare ale Trianonului: amintim aici România, Cehoslovacia, Iugoslavia n-au avut acces la masa tratativelor, decât Franța, Marea Britanie, SUA , Italia și, mai târziu, Japonia. Ele au primit, ceea ce li s-au dat. Evident, în urma unei analize extrem de exigente a realităților de la acea dată, a principiului naționalităților, al aprecierii părții ce se cuvine fiecăruia, bazându-se pe trei piloni puternici: al întâietății, majorității demografice și unității de limbă și tradiții, adică al etniei, riguros demonstrate de grupuri de experți din cele 17 comisii de lucru, din care statele succesorale nu făceau parte, ele având doar obligația de a le oferi materiale și documente demonstrative. Pentru ca pacea să fie dreaptă, iar relațiile internaționale să fie așezate pe temelii noi, marile puteri învingătoare au utilizat, la Conferința de Pace, zeci de specialiști de renume mondial, din cele mai diverse domenii (istorie, drept, lingvistică, toponimie, geografie, etnografie, economie, sociologie, strategie militară etc.), investiți cu misiunea de a întreprinde studii profunde ale realităților de pe întregul continent, iar în final să formuleze concluzii și recomandări factorilor de decizie din țările aflate la masa tratativelor. Și iată care a fost decizia acestora în cazul Tratatului de la Trianon cu Ungaria. Conferința de Pace de la Paris a recunoscut noile state independente și întregirile naționale înfăptuite prin voința popoarelor încă de la sfârșitul anului 1918. Prin evaluarea granițelor în funcție de raportul dintre etnie și teritoriu, Ungaria n-a putut acoperi cu etnia sa mai mult de 93.000 kmp, cât are și astăzi. În schimb, aceleași țări titulare ale Conferinței de Pace au consimțit recunoașterea internațională a unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România; a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu „Țările cehe" și formarea statului Cehoslovac, a Sloveniei, Croației și părții de vest a Banatului cu Serbia și constituirea Regatului sârbo-croato-sloven. În același timp, Austria a primit de la Ungaria Ținutul Burgenland, de la granița de vest a Ungariei, fără orașul Sopron.

În acest proces al reașezării Europei Centrale au existat nemulțumiri și din partea celor care au primit teritorii. Reprezentanții României au reclamat nealipirea părții de nord a Maramureșului, rămasă la Ucraina. De asemenea, au fost diferende între sârbo-croați și italieni, solicitări care n-au fost onorate.

Dintre toate țările învinse, Ungaria a fost singura care a refuzat verdictul. Bela Kun, în loc să răspundă pozitiv hotărârii Comitetului militar interaliat de la Paris de a retrage din Transilvania armata pe aliniamentul indicat, a declanșat în vara lui 1919 o puternică ofensivă în Transilvania și Slovacia, sortită eșecului pe ambele fronturi. Doar după înfrângerea revoluției roșii și venirea lui Horthy la putere și stabilizarea vieții politice din Ungaria, Clemenceau, președintele Conferinței de Pace adresează, la 1 decembrie 1919, guvernului ungar o adresă pentru a trimite delegați pentru semnarea Tratatului. Delegația ungară a sosit în capitala Franței la 7 ianuarie 1920 în frunte cu binecunoscutul conte Apponyi Albert, dar nu pentru a semna încheierea păcii, ci pentru a încerca să salveze imperiul sau o parte din acesta. Cu o suită de 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experți și 6 consilieri politici aparținând principalelor partide politice, contele Apponyi a făcut o adevărată demonstrație de forță în fața Consiliului Suprem al Păcii. Preț de câteva luni de zile stufoasa delegație ungară i-a hărțuit pur și simplu pe cei din Consiliul Suprem al Păcii de la Paris. Instituția supremă amintită a Aliaților a rămas însă fermă, respingând toate cererile delegației maghiare, formulând la adresa acesteia următorul răspuns: „Chiar și un stat vechi de o mie de ani nu e îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor". În consecință, la reluarea în discuție a Tratatului cu Ungaria, la 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a luat în considerare memoriul comun al României, Cehoslovaciei și Regatului sârbo-croato-sloven, care demonstra netemeinicia argumentelor delegației maghiare, consfințind prin cea mai înaltă decizie frontierele fixate încă în iunie 1919. Evident, Apponyi și delegația sa a refuzat semnarea tratatului, a demisionat și abia la 17 mai 1920, ministrul de externe al Ungariei, contele Teleki, printr-o notă expediată președintelui Millerand înștiințează Consiliul Suprem că țara sa va semna totuși Tratatul în forma elaborată de către acesta, lucru ce s-a și întâmplat la 4 iunie 1920, în palatul „Marele Trianon" din Versailles. Și-au pus semnătura pe Tratat, pe de o parte, înaintea celor trei țări succesorale (România, Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven), Franța, Anglia, SUA, Japonia și alte nouă state, iar pe de cealaltă parte Ungaria. Din partea României documentul a fost semnat de Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino.

Referindu-ne la inițiativa premierului Ungariei, Viktor Orbán, de a repune cu atâta încăpățânare nemeșească, pe tapet problematica Trianonului (Trianon 100), gest politic extrem de grav, acesta nu face altceva decât să dinamiteze Tratatul de pace din 1920, noua ordine mondială constituită cu un secol în urmă, și care a fost benefică libertății, stabilității și dezvoltării popoarelor. De altfel, el nu face altceva decât să scoată de la naftalină retorica înaintașului său, contele Apponyi, care a condus delegația ungară la Conferința de Pace de la Paris, atunci, la finele Primului Război Mondial.

 

Lasă un comentariu