În a șaptea zi de Florar a anului 1938, la Ciucea, murea subit, la numai 57 de ani, Octavian Goga, îndoliind întreaga națiune pentru care a scris, a luptat și a suferit. A fost admirat și venerat de contemporani și urmași, pentru opera sa literară, lecție nepieritoare de patriotism, și pentru lupta sa neînfricată întru realizarea marelui ideal național: unirea românilor într-un stat unitar și independent, care s-a înfăptuit în 1918, eveniment considerat de poet „o minune". La realizarea măreței înfăptuiri statale, contribuția lui Goga a fost imensă. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, Goga a fost „trâmbița de foc a neamului" prin versurile, discursurile și publicistica sa, care au întărit încrederea contemporanilor săi în apropiata izbăvire a neamului, după secole de asuprire.
Goga n-a fost numai poetul unei provincii, ci „un poet național… pur ca și Eminescu", după opinia lui George Călinescu.
Goga a început să scrie versuri de la vârsta de 9 ani, sub îndrumarea mamei sale, care, în vara anului 1866, a avut ocazia să stea de vorbă cu adolescentul Eminescu, găzduit o zi și-o noapte în casa părinților ei din Rășinari. Această învățătoare și-a crescut întâiul copil în cultul pentru Eminescu. Geniul tutelar al lui Goga, ca și al altor mari poeți români, a fost Eminescu, „în a cărui religie artistică și ideologică națională am crescut" - mărturisea bardul de la Rășinari.
El s-a impus ca mare poet chiar de la întâiul volum: „Poezii" (1905), care i-a uimit pe Maiorescu și Caragiale. Titu Maiorescu vedea în acest prim volum „o monografie lirică a satului transilvănean", care a și fost premiat de Academia Română. Acest volum de versuri se deschide cu poezia „Rugăciune", ce conține crezul artistic al lui Goga, acela de a transfigura artistic suferințele și năzuințele seculare ale unui popor și nu măruntele frământări intime ale poetului - „ci jalea unei lumi, părinte/ Să plângă-n lacrimile mele". Poetul imploră divinitatea să-i dea puterea de a cuprinde în zbuciumatul său suflet „tot amarul, toată truda/ Atâtor doruri fără leacuri/… viforul în care urlă/ Și gem robiile de veacuri", pentru a da glas de aramă „cântării pătimirii noastre".
El a sublimat destinul vitreg al țărănimii ardelene în poeziile: Plugarii, Noi, Clăcașii, Oltul, Casa noastră, Un om ș.a., în care năpăstuiții vieții și ai istoriei s-au înfrățit pe veci cu natura patriei străbune. După volumul „Ne cheamă pământul" (1909), Goga și-a schimbat tematica în volumul „Din umbra zidurilor" (1913). Aici predomină peisajul citadin, mai ales cel parizian, temele și motivele simboliste ce amintesc de lirica bacoviană. După opinia lui Mircea Zaciu, lirica acestui volum „nu e un eșec, ci o căutare de sine și o experiență singulară, căci poetul Goga a fost legat de politic și tradiție, nu de estetism și modernitate".
Izbucnirea Primului Război Mondial îl obligă pe Goga să se stabilească la București, unde i s-a jucat, cu mare succes, drama „Domnul notar" (1914), inspirată din luptele electorale ale românilor din Ardeal. În Capitală, Goga a pledat neobosit pentru intrarea României neutrale în război împotriva Puterilor Centrale, dovadă stau articolele și discursurile din volumul „Strigăte în pustiu" (1915) și „Cântece fără țară" (1916 - versuri).
După înfăptuirea Marii Uniri, acceptă portofoliul de ministru sub trei guvernări și primește titlul de academician, în 1920. În 1924 i se decernează Premiul Național pentru Poezie, pentru întreaga operă. Deși acaparat de politică, Goga scrie drama „Meșterul Manole" (1928). O mare realizare în proză fiind volumul „Precursori" (1930), în care creionează remarcabile portrete morale ale unor mari personalități: Horia, Avram Iancu, Andrei Șaguna, Iosif Vulcan, Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Aurel Vlaicu, Vasile Lucaciu, Caragiale, Chendi, Șt. O. Iosif. Tot în acest volum e inclusă și nuvela antologică „Pumnalul de Toledo". Tudor Vianu consideră proza lui Goga „de nivelul valoric al poeziei" acestuia. În 1934, publică excepționala traducere, în versuri, a „Tragediei omului" de Madách Imre.
După o guvernare de numai 43 de zile, regele Carol al II-lea îl demite din funcția de premier. Decepționat și obosit, Goga se retrage la Ciucea, alături de soția sa, Veturia, cea care avea să-i ridice, în grădina castelului (cumpărată de la văduva lui Ady Endre), „Mausoleul iubirii", ajutată de sculptorița Milița Petrașcu, eleva lui Brâncuși.
Chiar marele sculptor intenționa să-i ridice un monument în formă de crater, căci Goga a fost „un vulcan al revoltei celor mulți și asupriți", dar proiectul nu s-a materializat din cauza celui de-Al Doilea Război Mondial. Opera poetului, însă, este cel mai durabil monument, căci Goga a turnat în bronzul versurilor sale „chipul trecător al vremii sale", eroice și zbuciumate, fiind un alt mare „preot deșteptării noastre (și) semnelor vremii profet".
