În asemenea împrejurări se pune întrebarea: mai poate fi vorba de o „conștiință națională"? Răspunsul este unul singur și cât se poate de tranșant: în niciun caz!
Acad. Anatol Ciobanu, autorul studiului de care ne-am ocupat, mai analizează încă un fenomen care și-a pus amprenta pe modul de a gândi al basarabenilor, mai ales al celor de la orașe, în contextul în care mai toate așezările urbane din Republica Moldova, populația băștinașă românească, a devenit minoritară! De exemplu, la Chișinău, capitala țării, moldovenii mai reprezintă acum doar 42-43 la sută, față de 77 la sută în 1940; la Bălți 37-38 la sută, față de 70,1 la sută; la Cahul 49 la sută, față de 51,2 la sută; la Tighina 25 la sută, față de 53,1 la sută etc. În această situație, oricât ar părea de straniu, moldovenii de la orașe ar trebui să fie ocrotiți de stat, ca fiind minoritate națională în propria lor țară! (Chestiune valabilă și pentru românii din județele Covasna și Harghita).
În legătură cu acest fenomen, al rusificării silnice, aflându-mă nu demult la Chișinău, într-o discuție cu un cunoscut, am făcut afirmații admirative despre noile și modernele cartiere ale orașului și triplarea populației în ultima jumătate a secolului XX. Prietenul meu m-a privit cam pieziș și posomorât, informându-mă apoi că această constatare nu a adus nicio fericire pentru basarabeni, deoarece aceste noi și moderne cartiere ale Chișinăului sunt ocupate de veneticii veniți aici în timpul URSS, ca ,,specialiști"!
Din păcate, fenomenul nu a luat sfârșit, ci a continuat și după 1989, devenind de-a dreptul alarmant, fiindcă procentul populației autohtone se reduce văzând cu ochii. Este semnificativ faptul că la 1812 moldovenii reprezentau 90 la sută din populația provinciei, devenită apoi gubernie rusească, în 1918 ei au scăzut la 77 la sută, iar în 1989 să ajungă la 63,5 la sută!
Situația este inversă în ce privește persoanele de etnie rusă și ucraineană. În 1940 trăiau în Basarabia 188.000 de ruși și 200.000 de ucraineni. În prezent, numărul etnicilor ruși și ucraineni a ajuns la 1.100.000, reprezentând mai mult de un sfert din populația republicii! Iar dacă această situație se coroborează cu cea a dispariției populației autohtone, proces deloc întâmplător, ci bine regizat de Moscova, atunci se poate spune că, într-adevăr, ,,conștiința națională" a românilor din Basarabia a fost îngropată odată cu cei peste 400.000 de morți din timpul foametei din 1946-47, pusă și aceea la cale de regimul bolșevic; a fost înmormântată sub zăpezile Siberiei odată cu cei peste 50.000 de deportați în perioada 1949-1951; a fost spulberată prin Kazahstan, Caucaz și prin regiunile polare ale Rusiei odată cu cei peste 300.000 de moldoveni, plecați ,,de bună voie" de pe pământul natal, spre a-și căuta rosturile pe acele meleaguri nordice și înghețate, spre a supraviețui foametei.
Sperăm totuși - speranța, doar, moare ultima, cum se spune - că încet, încet lucrurile se vor limpezi și vor intra pe făgașul lor normal, odată cu limpezirea glotonimului ,,limbă moldovenească", ori ,,limbă română". Ar fi, probabil, singura cale pentru ca neamul românesc din Basarabia să supraviețuiască pe acel petic de pământ dintre Prut și Nistru, pământ străbun, lăsat moștenire de strămoșii celor de azi, care, deși moldoveni, vorbeau totuși românește, ca și frații lor din Țara Românească, din Banat, din Maramureș și din Transilvania. Fiindcă, după cum spunea cronicarul, ,,românii înțeleg nu numai ceștia de aici (din Țara Românească, n.n.), ci și den Ardeal, carii încă și mai neaoși sunt și moldovenii și toți câți într-altă parte se află și au aceeași limbă(…) Că doară pe aceștia, cum zic, tot români îi ținem, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură".
(septembrie, 1995)
Din vol. „Basarabia iarăși și iarăși…" (sfârșit)
