„A existat numai o țară frumoasă / La o margine de mare / Unde valurile fac noduri albe / Ca o barbă nepieptănată de crai; / Și niște ape ca niște copaci curgători / În care luna își avea cuibar rotit"; Și mai ales au existat niște oameni simpli / Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, / Sau mai simplu: ciobani și plugari, / Cărora le plăcea să spună / Seara în jurul focului poezii / „Miorița" și „Luceafărul" și „Scrisoarea a III-a."
Marin Sorescu (1936 - 1996), poet, dramaturg, eseist, traducător, scriitor român, membru titular din anul 1992 al Academiei Române. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic, după Revoluția din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (1993-1995). Debutează la vârsta de 28 de ani cu volumul „Singur printre poeți". Până la moartea sa va mai publica încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Poeme", reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei sale. Printre volumele cele mai cunoscute se numără: „Tușiți" 1970, „Suflete, bun la toate" 1972, „La lilieci" 1975, 1977, 1980, 1988, un univers poetic construit, pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritiul ludic al copilăriei. La moartea scriitorului au rămas în manuscris cinsprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman. Opera lui este una vastă; cu toate acestea a rămas un scriitor uitat după cum afirma Eugen Simion, iar în anul 1990 a fost unul din cei mai contestați scriitori.
***
„Omule trebuie să lupți. Să lupți din greu. Să lași în urma ta fâșii din sufletul tău. Să înfrunți insulta, calomnia, ura și amenințarea - ori de unde ar veni... Să lupți cu toate puterile sufletului tău curat pentru izbânzi anevoioase, dar cu atât mai luminoase, ale adevărului și dreptății".
Tudor Teodorescu-Braniște (1899-1969), unul din corifeii presei românești interbelice, gazetar, prozator, memorealist și traducător. A absolvit Facultatea de Drept din București (1921) și a debutat în „Rampa". Colaborează la Sclipiri, Vlăsia, Curentul, Vremea ș.a. Redactor la Aurora, Adevărul, Cuvântul liber, Jurnalul și Jurnalul de dimineață. Colaborează la emisiuni radiofonice. Deputat PNȚ. A primit, pentru activitatea depusă, Ordinul Muncii clasa I, în anul 1964. Cărțile sunt recenzate de diferite personalități și are diferite apariții în „Dicționarul general al literaturii române" 7 volume, „Dicționarul de pseudonime", „Biografii de bronz și de marmură" etc.
***
P.S. „Eu trăiesc, zice Domnul; nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu" (Iezechiel 33, 11).
„1001 CUGETĂRI" vol. XII
