„Veniți, ai codrilor prieteni,
Veniți la ei, cu suflet viu,
Veniți cât brazii mai au cetini,
Veniți cât nu e prea târziu!
Pădurea e izvor de viață
Și-n ea strămoșii-au mers mereu
Ca-ntr-o biserică măreață,
În care cântă Dumnezeu!"
E o împărăție care îmi îmbată simțurile. Mă apropii cu grijă de ea, pentru a nu o deranja și o privesc minute în șir. Mă încearcă un sentiment care mă copleșește. Atât de tăcută și liniștită, așa cum o știu dintotdeauna, dar atât de prezentă în viața noastră, a oamenilor. Fragilă, dar rezistentă în același timp, nu știe să se supere. Știe doar să viețuiască.
Admir brazii falnici și inspir aerul proaspăt. În fiecare zi, în fiecare moment, arborii ei sunt neobosiți și fac același lucru: produc oxigen. Acest gaz pe care nu-l vedem, nu-l simțim, dar fără de care viața noastră nu ar fi posibilă. Concertul fermecător al păsărelelor m-a cucerit. Am zărit o ciocănitoare, un urs brun, apoi un cerb. Stăteam nemișcată. Îmi spuneam în gând: ,,Câte minunății găzduiește pădurea!" Dintr-o dată, liniștea din pădure este tulburată de un vuiet puternic, iar din spatele stâncilor, apare Cascada. Mă îndrept spre ea și văd brazi căzuți la pământ. M-am înfiorat!
- Oare ce s-a întâmplat? Poate a fost o furtună!
- M-am înșelat! Acești copaci au fost tăiați de om. Nu le-a fost milă! Oamenii aceia nu știu că pădurile se opun alunecărilor de teren și eroziunii solului? Ei nu știu că pădurea reglează temperatura și asigură umiditatea? Ei nu știu că fără pădure totul în jurul nostru s-ar transforma într-un imens deșert?
Imediat găsesc răspunsul. În apropiere se vede o fabrică, o fabrică de mobilă. Se simte mirosul de lac și de la distanță se aude zgomotul. În această fabrică sunt aduși și prelucrați brazii căzuți la pământ. În această fabrică s-a îmbolnăvit și tatăl acestei fetițe, care se roagă la poarta spitalului.
Mă tem că Aurul verde care ne înconjoară este în pericol! Aurul verde trebuie salvat și respectat. Natura este în mâinile noastre!
