Manuscrisul de jad - Să frângă a lumii mască - 100 de ani de la trecerea în veșnicie a lui George Coșbuc

Distribuie pe:

Emoționant momentul, din 9 mai 2018, când s-a redeschis în plaiul natal al lui George Coșbuc podul din lemn de peste Râul Sălăuța, pecete în lirica Poetului. Era ziua în care se împlineau 100 de ani de la trecerea lui George Coșbuc, Marele Năsăudean cum îl numea N. Steinhardt, la cele veșnice (9 mai 1918).

Undeva un cântec se pătrunde de chemări de veci, scria Lucian Blaga.

Invocăm semnificația versului blagian pentru că ziua de 9 mai este și ziua care fixează în literatura română data nașterii lui Lucian Blaga ( 9 mai 1895); chemări de veci și unul și celălalt.

George Coșbuc s-a împărtășit din chemarea, sfințenia și vecia pământului ce l-a zămislit și, deopotrivă, din marea spiritualitate a umanității. De o puritate morală fără egal, a tresărit la vorbele sfinte, cele de neam și țară ( țara e mică, dar nu e de ocară, scrie Poetul în „Cântec"), bucurându-se când vedea că e viu steagul mântuirii, că pe Câmpia Libertății, românii s-au adunat ca robi și s-au întors la casele lor liberi. Poetul, cel ce smulge, demiurgic, din cer focul sfânt, devenind cale când neamul e „dat pierzării", era și dascălul transilvănean. În paginile sale de publicistică ( vezi „Poporul poet"), mai puțin cunoscute, mărturisea: „Când eram acasă, la Năsăud, eu eram un fel de „artă poetică" ambulantă a satului. Învățam pe flăcăi strigătele ocazionale, pe cari să le chiuie la horă; învățam pe fete doine, să le cânte la șăzătoare". Astfel, propovăduia legea cea veche sau legea din bătrâni ce cuprindea, în opinia lui Coșbuc, obiceiurile, firea, limba și religia ce fac neamul „unul și nedespărțit"; mulțimea de lucruri conturând neamul „să fie așa cum este și nu altfel". Pentru George Coșbuc, ființa neamului e limba. „Aceleași vorbe nasc în noi aceleași gânduri. Iar toți câți au aceleași gânduri - oricum se numesc ele: aspirațiuni naționale, idealuri, năzuințe - merg pe aceeași cărare".

În același timp, „spirit deschis către ecumenicitatea spiritului", Coșbuc cerceta marile culturi ale umanității, dându-ne într-o „românească nesilită", vioaie și coerentă, traduceri din Homer sau Dante, nicicând îndepărtându-se de strana de biserică a vieții sale. Așa îl vedeau contemporanii, ca stând mereu într-o veche strană de biserică; blând și drept. Căci mieilor ce devin lei, stăpânilor „luați din drum", veneticilor, în numele sfintei legi a crucii, le amintește că și la noi crește fierul din pământ: „Când voim îl știm culege,/ Știm cum să izbim cu el/ Când dușmani lipsiți de lege/ Vin spre noi cu gând mișel". Sentimentul de jertfă cuprins în jurământul veciei „pentru lege, pentru limbă", e statornic: „Numai vântul se tot schimbă/ Însă munții stau pe loc"; reverberând testamentul brațului înarmat al lui Gelu (Să ție potrivnicii minte/ Că-s vii, când e vorba de țară,/ Și morții-n morminte!) și cel al puterii minții simbolizate de Timotei Cipariu (Coșbuc îi dedică marelui blăjean poemul „Non omnis moriar"): „Căci l-a trimis Geniul luminii să-și unească/ Puterea cu-ale altor bărbați cu suflet plin:/ Să caute și să afle, să frângă a lumei mască,/ Întregi să ne redeie și iar să ne renască/ Prin grai de la Quirin".

Sunt versuri ce devin și autoportret.

Foto: Scriitori la Festivalul Național de Poezie „George Coșbuc" de la Bistrița.

Lasă un comentariu