Motto: „Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mișcătoare, monotone ca și în ritmul doinei, grația spiritului și fanteziei. Opera lui ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că niciun alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru." (Camil Ressu)
Pictura românească nu poate fi imaginată fără creația lui Nicolae Grigorescu, de la a cărui naștere s-au împlinit, iată, deja 180 de ani. S-a născut la 15 mai 1838, în localitatea Pitaru din județul Dâmbovița, și s-a înălțat la Domnul în ziua de 21 iulie 1907, în orașul Câmpina. După moartea tatălui său, se mută în București, la o mătușă, intrând ucenic, vreme de doi ani, în atelierul pictorului ceh Anton Chladek. Realizează icoane si picturi murale religioase, critica apreciind că „Grigorescu a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul înaintașilor săi în această direcție. Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el l-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România. Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din această perioadă de creație sunt icoana de la Biserica Alexa, icoana realizată pentru catapeteasma de la Căldărușani intitulată „Iisus și femeia Samarineană", cele opt icoane împărătești de la Zamfira, „Epitaful", praporul de la Zamfira și picturile murale de la Agapia.
Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către Mihail Kogălniceanu, prim-ministru al domnitorului Al.Ioan Cuza, la acea vreme, beneficiind de o bursă de studii pentru cinci ani de zile la Paris, dar abia începând din toamna anului 1861.
Din informațiile pe care le avem reiese că… „În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei, cu rugămintea de a primi un sprijin pentru a face studii în străinătate. Petiția sa, așa-numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată «Mihai scăpând stindardul», cu tematică istorică, inspirată din cunoscuta baladă a lui Dimitrie Bolintineanu. Tabloul trimis de Grigorescu domnitorului este astăzi dispărut (…). Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelege foarte clar ce anume dorea acesta de la domnitor. Acesta din urmă a plecat în decizia pe care a luat-o de la afirmația lui Grigorescu că nu a urmat o școală secundară în domeniu. Domnitorul a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze «învățăturile regulate ale picturii» și de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate. Eforia a trimis, în data de 24 ianuarie 1856, o adresă la Colegiul «Sfântul Sava», profesorilor Antonin Roques, Constantin Lecca și Limburg, prin care cerea acestora să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri: «... având în vighere îngrijitoare asupră-i spre a face progresul cel mai posibil, atât pentru învățătura limbei franceze și germane, cât și în studiul de arta picturii, pentru care se zice a avea predilecție». Se pare că artistul ar fi primit pentru tablou suma de 100 de galbeni de la prințul Știrbei. Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani, și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi beneficiat de cursurile de la «Sfântul Sava». În data de 7 septembrie 1856, a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploiești, aproape de Zamfira, unde artistul zugrăvea biserica mănăstirii, o nouă petiție mult mai clară: «Dorința d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecțiunea artei ce eserses mă făcu să îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Știrbei, cu o mică compoziție intitulată „Scăparea stindardului de Mihai Viteazul", arătând totodată și dorința-mi d-a mă perfecționa în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificație în bani, lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecționare, ca să poci și eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noștri prinți»".
Așadar, abia în 1861, datorită lui Mihail Kogălniceanu, Nicolae Grigorescu primește o bursă de studiu la Paris, unde face numeroase copii după operele expuse la Luvru, frecventează atelierul lui Sebastien Cornu, fiind coleg cu Renoir, și se integrează în grupul pictorilor de la Barbizon, care își realizau operele în plain-air (în aer liber). În cadrul „Expoziției Universale" din capitala Franței (1867), el participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul „Tânără țigancă", revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte".
Între 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena.
În 1877 este convocat să însoțească Armata română, în calitate de „pictor de front", împreună cu Sava Henția, Carol Papp de Szatmary și G.D. Mirea, realizând la fața locului, în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe ce vor sta la baza unor mari și celebre compoziții.
Aflată în custodia Muzeului de Istorie a Municipiului București, proprietate a Muzeului Național de Istorie a României, „cea mai cunoscută variantă a picturii lui Nicolae Grigorescu «Atacul de la Smârdan» este una dintre capodoperele artei vechi românești și, probabil, cea mai importantă operă de artă românească aflată încă pe teritoriul României (excluzând, deci, operele lui Brâncuși). Este clasat în Patrimoniul Național, secțiunea Tezaur, și are o suprafață de peste 10 mp. Un studiu de foarte mari dimensiuni al picturii se află la Muzeul Național de Artă, în Galeria Națională, iar alte versiuni cunoscute sunt la Craiova (în Muzeul de Artă Jean Mihail) și una într-o colecție privată din Ploiești.
Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. În 1899, a devenit membru de onoare al Academiei Române."
Stabilit la Câmpina din 1890, „s-a dedicat cu preponderență subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc". Aici s-a stins din viață, pe șevaletul din atelier aflându-se, neterminată, ultima sa lucrare, „Întoarcerea de la bâlci".
Nicolae Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. „Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și, deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat. Creația sa a inaugurat, astfel, o tradiție picturală de amplă rezonanță."
Henri Focillon aprecia că „Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa... Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă. ... El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru și spiritual în maniera sa."
La rândul său, Alexandru Vlahuță considera că „Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată, toată, artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos…"
În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moștenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut Primăriei Câmpina, 200 de tablouri și schițe în peniță, creion și laviu, semnate de marele pictor român. În prezent, acestea se află în Muzeul Național de Artă din București, iar Primăria din Câmpina a câștigat, în 2005, în instanță, dreptul de a reintra în posesia lor.
„Ca să fii român, trebuie să poți" - scria Grigore Vieru. Mare adevăr!
