Mai veche decât vechimea, rămasă de pe vremea începuturilor noastre, cultul comemorării eroilor noștri, morți pe câmpul de luptă al datoriei și onoarei, este cel care ne-a însoțit și ne va însoți mereu vremelnica existență, pentru că mereu și mereu vom avea pe cineva drag nouă, plecat să-și veșnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase țintirime din frumosul, doritul și pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitații noștri eroi își torc somnul de veci, dimpreună cu toți cei pe care neamul acesta i-a avut, născând și umplând din fântâna timpului acea neștiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună și mai frumoasă decât cea în care viețuim acum.
Pe ei, lăcrimații noștri cei dragi, îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creștinească smerenie, iertare dacă le-am greșit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate și adevărate înălțate la Măritul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i fi pus pe toți în raiurile Sale cele fără de sfârșit, spre veșnica lor odihnă.
Și, poate, tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca eroilor noștri plecați spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzită o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoșii cei vii, să-i căutăm pe ei, veșniciții nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Și acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să spunem o smerită rugă de iertare, pentru tot și toate câte ei au dat și ne-au lăsat în trecătoarea lor viață prin această mincinoasă lume. Și așa, împăcați că ne-am făcut datoria creștinească, să nădăjduim că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le așteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.
Iar dacă noi, cei întomnați în vreme, suntem îmbucurați de Domnul cu nepoți, să-i ducem și pe ei la însfințitele morminte, cimitire și monumente, pentru a-i învăța că eroii noștri cei mutați la ceruri trebuie cinstiți și prețuiți pentru toate câte au făcut pentru noi în această lume și, mai presus de toate, pentru viața lor dată vamă într-o clipă de mare cumpănă pentru ei și țară, pentru tot și toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate, să-i învățăm pe nepoți a simți că pe umerii lor stăm noi și vor sta deopotrivă și ei, cei ce vor veni după noi, că din firava lor urmă am făcut astăzi cărarea vieții noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea, curajul și tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Dacă toate astea fi-vor învățate de urmași, să fiți siguri că vom fi mereu legați de însfințita noastră țărână, de bunii și jertfelnicii noștri eroi, cei mereu trăitori aici, în veșnicia cuibarului care ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor cele mereu schimbătoare.
Făceți-vă, așadar, dreapta și cuvenita voastră datorie față de memoria acelor eroi care, până mai ieri, mai erau prin preajma noastră, pentru că nu se știe când veți fi și voi în lumea lor. Și dacă în fierbințeala lacrimii voastre va fi și-o rugă de iertare față ei, fiți siguri că, în bunătatea lor, cei duși la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce mângâiat și o descătușare creștinească, ce va veni să vă-mbuneze viața și numai pentru o trecătoare clipă.
