Se spune într-o fabulă, că un leu, fiind ostenit de atâta alergare, s-a culcat la umbra unui copac. Un șoarece ce se plimba de colo până colo, începu deodată să alerge pe spinarea leului. Deșteptându-se, leul îl prinse pe șoarece și îi zise: „Cât e câmpul de mare, numai pe spatele meu ți-ai găsit loc de alergare? Ei, acum ce vrei?"
Atunci, sărmanul șoarece a răspuns cu un glas umil: „O, prea puternice leu, recunosc că am greșit. Te rog, iartă-mă, căci aceasta va fi cea dintâi și cea din urmă greșeală față de un leu. Și apoi, ce laudă va fi pentru un leu că a omorât un șoarece?"
Râzând, leul l-a slobozit pe șoarece. După vreo câteva zile, leul se prinse într-o plasă mare, pe care vânătorii au întins-o ca pe o capcană. Neputând scăpa nicicum din ea, leul începu să răcnească. Auzind răcnetul, șoarecele alergă și, recunoscând în capcană pe binefăcătorul său, începu a roade sforile plasei una după alta, până când leul a fost eliberat. Atunci, leul zise: Cine ar fi zis vreodată că un șoarece poate elibera un leu?
„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari."
(I Corinteni 1, 27)
