Una dintre cele mai vechi și însemnate sărbători creștine este și Duminica Pogorârii Sfântului Duh, sau ziua „Cincizecimii", întrucât serbarea are loc la 50 de zile după Învierea Domnului (Duminica a opta după Paști). Sărbătoarea se mai numește și „Ziua Sfântului Duh" sau sărbătoarea Sfintei Treimi, iar la noi e numită și Duminica Rusaliilor, de la cuvântul rosa (trandafir), pentru că ea cade în timpul înfloririi trandafirilor, iar romanii tocmai atunci serbau Rosalia, în cinstea zânei Flora.
Înainte de a Se înălța la cer, Mântuitorul spusese Sfinților Apostoli: „Multe am să vă grăiesc vouă, dar acum nu puteți să le purtați; iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va învăța pe voi tot adevărul" (Ioan 16,12-13). Făgăduința aceasta s-a împlinit precum se spune în Fapte: „Iar sosind ziua Cincizecimii, erau toți Apostolii cu un cuget la un loc (adică într-o casă din Ierusalim). Și fără veste s-a făcut sunet din cer, ca de un vânt ce vine cu vifor și a umplut casa unde ședeau Apostolii. Și li s-au arătat împărțite limbi ca de foc, și a șezut pe fiecare din ei. Și s-au umplut toți Apostolii de Duhul Sfânt, și au început a grăi în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi" (Fapte 2,1-5).
Sărbătoarea aceasta datează din timpul Sfinților Apostoli, însă mărturii mai multe despre serbarea ei avem începând cu secolul al II-lea. Astfel, Sfântul Irineu zice că: „în ziua Pentecostei nu se îngenunche la rugăciune". Tertulian, în legătură cu această sărbătoare, spune: „Ziua potrivită pentru botez este a Paștilor și apoi a Pentecostei". Constituțiile Apostolice recomandă această sărbătoare spunând credincioșilor: „Cincizecimea s-o serbați din cauza Pogorârii Sfântului Duh asupra celor ce au crezut în Hristos". Sfântul Ioan Gură de Aur o numește „Duminica mântuirii". În noaptea acestui praznic se făcea botezul catehumenilor. Legiuirile împărătești opreau petrecerile. În această zi, îndată după Sfânta Liturghie, se oficiază slujba Vecerniei zilei următoare, la care se citesc șapte rugăciuni și se împart în biserici, de către preoți, foi de nuc sau de tei, cu care se împodobesc bisericile și casele creștinilor. Obiceiul acesta este moștenit de la iudei; ramurile acestea însemnează reînnoirea credincioșilor prin puterea Sfântului Duh și închipuiesc limbile de foc sub forma cărora Sfântul Duh S-a pogorât asupra Sfinților Apostoli.
Pentru creștini această sărbătoare are mare însemnătate, întrucât în ea cinstim pe a treia persoană a Sfintei Treimi, pe Sfântul Duh, Care în chip de limbi de foc S-a pogorât asupra Sfinților Apostoli; mărim pe Dumnezeu-Tatăl, din Care Duhul Sfânt purcede din veci, dar și pe Dumnezeu-Fiul, prin Care Duhul Sfânt se trimite Bisericii.
Pogorârea Sfântului Duh este o sărbătoare a păcii, a pecetluirii adevăratei credințe, a întronării dreptății divine pentru creatura umană, a împăcării tuturor prin harul Sfântului Duh. Acest praznic reprezintă vremea lucrării Sfântului Duh, vremea încetării luptei confesionale și ceasul ca fiecare credincios ortodox, catolic, protestant sau de alte confesiuni creștine și chiar necreștine să gândească mai profund că Mântuitorul Hristos a venit să aducă pace pentru toată lumea, bucurie pentru orice om, libertate desăvârșită pentru toți, toate pecetluite de ziua Cincizecimii, Ziua cea mare a întemeierii Bisericii creștine una, sfântă, sobornicească și apostolească, Ziua desăvârșitei uniri a Cerului cu Pământul sau Duminica Mare. Fiecare limbă de foc a Sfântului Duh este aprinsă permanent în lume. De aceea, prin diferite forme și organisme interne și internaționale se caută cunoașterea mai profundă a unei confesiuni cu altă confesiune prin așa-zisul ecumenism. Sufletele tuturor credincioșilor trebuie să trăiască ardent în dragostea Duhului Sfânt și în flacăra iubirii de oameni, apreciind pe fiecare în națiunea din care face parte, rasa din care e născut, cultura la care a ajuns și gradul de trăire în Hristos pe care l-a atins, numai așa se poate conviețui cu o singură inimă și simțire.
