N-aș fi crezut că voi ajunge vreodată să scriu de bine, de cei care în ultimul deceniu al comunismului ne-au făcut viața atât de amară, pentru că nu credeam că după amar există ceva și mai amar. Îmi aduc bine aminte ce ușurați am răsuflat cu toții după plecarea soților Ceaușescu, crezând că, în sfârșit „a sosit ziua dreptății și ceasul mare al libertății", pentru că se acumulaseră multe și pentru noi ziariștii. Ne gândeam la noianul mare de telegrame și de adeziuni, la fabricarea cărora eram obligați să participăm unii dintre noi, ca formă de susținere a unui cult, a unei politici strâmbe și a unor realități care nu existau. Dar cel mai șocant lucru pentru mine, ca ziarist, a fost directiva dată de sus presei, după raționalizarea energiei electrice la populație, de a se strânge și publica opinii favorabile despre „ce bine este pentru oamenii muncii să stea în frig și pe întuneric". O cerință propagandistică aberantă care le întrecea pe toate, pe care am considerat-o demențială, sarcină pe care am refuzat-o. Norocul meu a fost că era în toamna lui 1989, iar timpul n-a mai avut răbdare.
Trecând peste toate acestea, și peste multe altele, luate lucrurile la un loc, cele bune cu cele rele, și comparând cele două epoci, de atunci și de acum, comunismul, în ansamblul său, iese cu un plus, evident superior, față de cei 28 de ani de acum. Atunci, pe lângă transformările sociale dureroase a fost și o perioadă de avânt economic, ceea ce a adus prosperitate pe pământ românesc, în vreme ce acum toate au mers și merg pe de-a-ndoaselea. După ce ne-am văzut dorințele împlinite în legătură cu plecarea dictatorului, și în speranța că de acum va începe pentru România adevărata „epocă de aur", ca ziarist aflat în floarea vârstei mă bucuram că mă voi înscrie printre participanții la cea mai măreață operă din viața poporului, când Țara, cunoscută pentru resursele și disponibilitățile ei, va deveni o adevărată „Elveție a Europei". Mă gândeam, de asemenea, că primul lucru pe care-l vor face ai noștri din noile guverne va fi construcția de autostrăzi pe care le visam, le cunoșteam, pentru că am avut șansa să rulez pe ele, dar numai în străinătate, pentru că noi, nu le aveam, ceea ce era un punct slab pentru orice societate, inclusiv cea comunistă.
Comunismul, cu toate relele lui a fost de departe, mai eficient decât epoca post-comunistă pe care o traversăm, șontâc-șontâc și cu impresia unei pietre de moară legată de gât, pentru că a avut un proiect de țară, pe care noi, cei de azi, nici acum nu-l avem. Ce-i drept, modelul a fost sovietic, și altul nu era, în vreme ce potentații de astăzi ar fi avut de unde să aleagă pentru Noua Românie, o mie și una de modele. De la cel german, francez sau englez la cel elvețian, american sau suedez etc. Cu toate acestea comuniștii au mers la sigur și hotărâți, în vreme ce actualii, nu numai că dau din colț în colț, dar dovedesc o crasă parșivenie și lipsă de voință. Este adevărat, cei de atunci au tăiat în carne vie, în vreme ce, cei de acum au lăsat țara vraiște, în bătaia vântului și au devalizat totul din ceea ce primii au zidit. Comuniștii și-au aplicat crezul și au izbândit. Au făcut naționalizarea, (11 iunie 1948), au făcut colectivizarea pentru a aduna la un loc forțele societății, așa cum erau ele, firave, cu scopul de a realiza un minim de potențial de producție capabil să susțină dezvoltarea ulterioară. Succesul acestei reușite a fost asigurat de extraordinara Reformă a învățământului din 1947, care a facilitat accesul gratuit la rețeaua școlară a copiilor din familiile sărace. O adevărată revoluție socială cu efecte benefice imediate și pe termen lung, extraordinare, prin care România și-a asigurat din surse proprii, specialiști foarte bine pregătiți în absolut toate domeniile. Inteligenta măsură avea să fie de bun augur pentru marile dezvoltări care au avut loc în perioada 1965-1980.
Evident, aici se pune și problema tristă a distrugerii valoroasei intelectualități românești existente la acea vreme, cât și a îngrădirii accesului la școlile înalte ale copiilor acestora. Amintim cititorilor că ideea decimării marilor intelectuali și oameni politici, (cazul lui Iuliu Maniu, dar și al altora), a fost a lui Stalin, care în urma unei relatări a lui Gheorghiu Dej, cum că „aceștia râd de noi", i-a răspuns sec: „construiți cu ei canalul Dunărea - Marea Neagră", fapt ce s-a și întâmplat, din păcate. Regretăm, de asemenea, stoparea accesului copiilor acestora, până în 1960, la școlile înalte (la cele profesionale aveau acces), dar dacă avem în vedere binefacerile pe care comuniștii le-au făcut celei mai numeroase pături ale societății, sărăcimii proletare sau țărănești, care cuprindea circa 90 la sută din populația țării, credem că lucrurile pot fi judecate altfel. Faptul este foarte evident la familiile tradiționale țărănești ale vremii cu mulți copii. Cei pe care reforma i-a prins în afara școlii, au rămas țărani, iar ceilalți au devenit, în funcție de școlile urmate, cu efortul generos al statului: muncitori, tehnicieni, ingineri, profesori, cercetători, militari de carieră, dar și securiști.
Conform proiectului lor de dezvoltare, comuniștii au creat o extraordinară rețea de școli profesionale și medii tehnice, în toate domeniile, fapt ce a permis asigurarea cu cadre calificate a tuturor sectoarelor de activitate, mai ales a industriei grele și a celei constructoare de mașini, pe baza cărora s-au dezvoltat celelalte. Acum, nu le mai avem, iar tinerii noștri cu diplome înalte nici n-au unde munci. S-au dezvoltat ulterior nu numai producția, ci și cercetarea, activitățile novatoare din fabrici: invențiile și inovațiile care au avut un mare rol în modernizarea tehnologiilor și a capacităților existente, dar și dezvoltarea unor industrii de vârf, precum chimia, electronica, mecanica fină, în așa măsură încât, România era capabilă să producă absolut tot ceea ce avea nevoie. Astfel, într-o proporție absolută, nevoile populației erau acoperite din producția internă, dar și exportam, mai puțin produse agricole și mai mult industriale, dintre care la loc de frunte erau instalațiile petroliere, camioanele și tractoarele. Suntem convinși că niciodată inteligența românească nu va mai ajunge a fi atât de înalt valorificată, în interes național, ca în acei ani de extraordinară emulație creatoare. S-a ajuns atât de departe încât, încă din anii 1980, România era capabilă să producă și bomba atomică, iar faptul că țara noastră este singura care deține, alături de Norvegia, stocuri însemnate de apă grea, pe care actualii guvernanți nu știu ce să facă cu ea, altceva decât să o vândă, constituie o dovadă a înaltelor performanțe tehnice și tehnologice atinse. Acum, industria noastră este rasă de pe suprafața țării, agricultura este de subzistență, trăim din import și din credite luate de la diferite organisme bancare europene și internaționale.
Transformarea socialistă a agriculturii a constituit într-adevăr un punct foarte nevralgic și mult disputat. Părerea noastră este că nu socializarea pământului a fost o problemă. Ea, oricum, trebuia făcută, pentru că nu se mai putea ține acest sector în Evul Mediu, ci modul în care a fost implementată, adică luarea cu japca a pământului și foarte proasta retribuire a muncii colectivistului. Mulți țărani care au ținut la proprietatea și avutul lor au suferit, unii au plătit cu viața sau cu ani grei de pușcărie ca „dușmani ai poporului", ceea ce constituie, de asemenea o pată neagră pe obrazul societății românești de atunci. Comasarea terenurilor agricole s-a produs peste tot în lume. Ea constituie o cerință obiectivă a mecanizării și chimizării, dar în vreme ce în țările necomuniste procesul a fost, tot dureros, adică prin falimentări, dar natural, prin concentrarea și centralizarea forțelor de producție, a capitalului, la noi a avut loc forțat, în urma unei decizii politice. Trecând peste acest aspect trist al colectivizării care a fost încheiat în luna martie 1962, România a făcut, ulterior, progrese colosale în agricultură, ajungând pe la finele anilor '80 ai secolului trecut, unul dintre cei mai mari producători și exportatori ai Europei, de cereale, carne, legume și fructe etc., de foarte bună calitate, ecologice.
Ne oprim, deocamdată aici. Relatările vor continua, și tare am dori ca acestea să fie completate cu fapte și mai concrete din partea unor specialiști ai vremii, conducători de fabrici, IAS, CAP etc., pentru a ne „povesti" ce aveau ei atunci în „ograda" lor. Nu pentru a-i face pe oameni să plângă pe „umerii" comunismului, ci pentru a dovedi celor de azi în ce hal a ajuns această țară, care putea fi o adevărată „Grădină a Maicii Domnului". Și, într-adevăr, putea fi, dacă politicienii de azi ar fi avut minimum de voință și de bun simț, să pună umărul la prosperitatea și demnitatea țării, mai ales că, spre deosebire de trecut, România a beneficiat de ajutoare financiare colosale, de zeci de miliarde de euro, din partea Uniunii Europene, unele prădate sau neaccesate, iar altele însușite de mulți dintre cei care au avut și au în continuare pâinea și cuțitul în mâini.
