,,Această unire v-o strigă toți morții noștri și acei din câmpiile Turdei, și acei din Munții Apuseni, și acei din Carpați, și acei de la Siret…". (Ion I.C. Brătianu)
Având noi, cei din generațiile de azi ale României, marele privilegiu de a trăi Centenarul Marii Uniri, unul dintre momentele memorabile din istoria neamului nostru, ar trebui să ne aduce mereu aminte de cuvintele rostite, în urmă cu o sută de ani, de marele patriot Valeriu Braniște: ,,Nu este al doilea popor în bătrâna Europă a cărui istorie să se constituie din atâtea minuni. Astăzi se înfăptuiește cea mai mare din toate aceste minuni: Unirea politică a tuturor românilor".
Era măreața zi de 1 Decmebrie 1918, la Alba Iulia. Era ora astrală a românilor! Neamul românesc își făurea viitorul! Iar acesta nu putea fi altul decât cel al unității naționale, într-o Românie a tuturor românilor. Această dorință a străbătut istoria noastră, generații întregi au crezut în ea și au murit cu credința că ea se va înfăptui. Iar în cele din urmă s-a înfăptuit, prin jertfa de sânge pe care românii au făcut-o în marile bătălii de la Jiu și Olt, de la Argeș și Neajlov, de la Siret și Mărăști, de la Oituz și Mărășești, în care s-au înscris fapte de eroism fără seamăn în timpul Războiului de Întregire a Neamului.
Pentru înfătuirea acestui ,,vis neîmplinit" de jalea căruia ,,ne-au răposat și moșii, și părinții…,"(Goga), spre cinstea lor, au fost implicați și românii harghiteni. Unii dintre ei au participat direct, alături de Armata română, în luptele pentru eliberarea Ardealului, încă din primele zile ale intrării României în război. Între ei căpitanul Octavian C.Tăslăuanu, fiul preotului Ioan Tăslăuanu, din Bilbor. Mobilizat în armata austro-ungară, încă din 1914, ca ofițer, a participat pe frontul din Galiția, împotriva rușilor, unde românii ardeleni au fost trimiși cu miile în primele linii „sub steagu-mpăratului, la pierderea capului". Au fost atât de mulți încât se părea că ,,Ardealul întreg s-a mutat în Galiția". Au rămas să putrezească acolo, răpuși de tifos, de foame și de ger, dar și de gloanțele rușilor.
După trei luni, Octavian C.Tăslăuanu a reușit să dezerteze, să treacă munții în România și să se încadreze voluntar în Armata română, ajungând să conducă biroul de informații al Corpului IV Armată Onești, sub comanda generalului-erou Eremia Grigorescu. Astfel a fost martor al marilor bătălii purtate de Armata română în vara anului 1917 la Mărăști, Mărășești și Oituz. Au fost momentele de mare cumpănă pentru soarta Țării și a poporului român. ,,Această armată era singura noastră nădejde, căci în ruși de la început n-aveam nicio încredere, Rușii se puteau retage pe Prut, pe Nistru, chiar și mai departe, dar noi unde era să ne ducem dacă perdeam Moldova? Conștiința că treimea de țară ce ne-a mai rămas trebuie apărată până la ultima picătură de sânge trăia vie de la comandanții superiori până la cel din urmă soldat. Sunt cele mai cumplite zile din istoria noastră modernă. Trebuie să murim sau să învingem!", scria Tăslăuanu.
Un alt participant direct la Războiul de Întregire a Neamului a fost protopopul greco-catolic Elie Câmpeanu. După absolvirea Seminarului de la Blaj, a fost trimis de mitropolitul Ioan Vancea la Subcetate-Mureș, ca învățător și preot. La puțin timp a fost numit viceprotopop și apoi protopop al Districtului Giurgeului. În această calitate, Elie Câmpeanu a militat neobosit pentru drepturile românilor din Secuime și pentru păstrarea ființei lor naționale. A fost unul dintre protopopii care s-au ridicat hotărât împotriva subordonării bisericii greco-catolice din Transilvania Mitropoliei greco-catolice maghiare de la Hajdudorg(Ungaria), mijloc perfid de deznaționalizare a românilor, în primul rând a celor din Secuime.
La Gheorgheni l-au prins evenimentele din 15 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei. Nu a stat mult pe gânduri, și-a luat toți cei patru fii și au trecut munții, în Moldova, unde s-a pus la dispoziția Armatei române. Generalul Gheorghe Mărdărescu l-a numit conferențiar al Armatei de Nord, iar în 1917, administrator al Spitalelor militare din Piatra Neamț și de la Mănăstirea Bistrița.
S-a reîntors în Gheorgheni în 1918, odată cu Armata română, fiind împuternicit de generalul Traian Moșoiu, comandantul Corpului IV Armată, să instaleze administrația românească în Districtul Giurgeului. În 1919, a fost numit ,,paroh în Târgu-Mureș și protopop al Districtului Murășului, vicariatul secuimii". Pentru merite deosebite și contribuția sa la înfăptuirea marelui vis al unității naționale, regele Ferdinand i-a acordat Ordinul ,,Crucea Regina Maria" clasa a II-a și Ordinul ,,Ferdinand I" în grad de Cavaler. Toate aceste merite și calități morale ale lui Elie Câmpeanu nu s-au ivit, desigur, din senin. Ele erau moștenite de la cei care i-au dat viață: bunicul său, Ioan Câmpeanu, executat de unguri în 1849, și tatăl său, lănicer - deși avea doar 18 ani! - în Legiunea a XII-a a lui Avram Iancu, condusă de Constantin Romanu-Vivu.
Chiar dacă nu a avut vreo tangență cu activitatea militară, nu pot să nu-l amintesc și pe mitropolitul greco-catolic Alexandru Nicolescu, fiul cel mai ilustru al Tulgheșului, născut în 1882, profesor la Seminarul din Blaj, membru marcant al ASTREI. După Marea Unire, Consiliul Dirigent al Transilvaniei l-a numit „procurator" pe lângă Vatican. În 1922, Alexandru Nicolescu a fost ales episcop al Lugojului, iar după moartea mitroplitului Vasile Suciu a ajuns mitropolit al Blajului, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa din 1941.
Nu poate fi uitat nici Dumitru Gafton, cel care, în 1906, a deschis prima școală românească în comuna Gălăuțaș. Ajuns deputat de Mureș, Gafton nu a uitat de locurile în care și-a petrecut anii tinereții, depunând o susținută activitate pentru sprijinirea localităților românești de pe Mureșul Superior. Astfel a reușit să împroprietărească comunele Corbu, Sărmaș și Gălăuțaș cu importante suprafețe de păduri și pășuni montane. Prin contribuția sa directă, Gălăuțașul a primit peste 3.000 de iugăre de pădure în Munții Giuregului.
Nu l-am uitat, desigur, pe cel care va deveni întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și al României, Elie Miron Cristea. Însă nu voi scrie nimic despre el. Actvitatea sa, pusă în slujba României, a poporului român și a Bisericii sale străbune este cunoscută. Am scris o monografie de câteva sute de pagini, apărută în două ediții(1998 și 2008), după ce aproape 70 de ani nu s-a mai scris aproape nimic despre el. Voi scrie, în schimb, ceva despre nepotul său, arhiereul Dumitru (Emilian) Antal ,,cel mai înfocat propagandist al Unirii de pe Valea de Sus a Mureșului"
Dumitru(Emilian) Antal a fost unul dintre cei 12 copii ai familiei Dumitru și Ileana (sora Patriarhului) Antal. A făcut o carieră preoțească strălucită, ajungând vicar patriarhal și locțiitor de mitropolit al Sucevei și Bucovinei. Evenimentele din toamna anului 1918, când Armata română a trecut pentru a două oară Carpații în Ardeal, l-au aflat la Budapesta, ca student și președinte al Societății studențești, „Petru Maior", ca și unchiul său, Elie Cristea. A părăsit, însă, capitala Ungariei, s-a întors pe meleagurile natale și s-a pus la dispoziția Consiliului Național Român din comitatul Mureș-Turda. Împreună cu av. Augustin Chețan și protopopul Vasile Duma a colindat toate localitățile din nordul orașului Reghin, luând parte la organizarea sfaturilor și gărzilor naționale. „După ce mi-am îndeplinit misiunea la Reghin, în jurul datei de 20 noiembrie am ajuns la Toplița, comuna mea natală, având de acum o bogată experiență în munca de organizare a sfaturilor și gărzilor naționale". La Toplița, adunarea de constituire a sfatului și a gărzii naționale s-a ținut într-o zi de târg, pentru a participa cât mai mulți locuitori. Apoi toplițenii s-au pregătit pentru primirea Armatei române. Aceasta ,,a intrat în Toplița sub conducerea generalului Traian Moșoiu, însoțit de coloneii Gherescu și Fotin, venind să ia în primire ceea ce noi am dezrobit și unit. Aici oastea română a fost primită cu bucurie de nedescris și cu lacrimi de fericire, iar tinerimea de acolo a organizat o petrecere în cistea fraților iubiți și trei zile au petrecut și au jucat". Între organizatori s-au numărat Dumitru (Emilian) Antal și dr. Tit Liviu Tilea, cei care vor pleca apoi la Alba Iulia, ca delegați la Marea Adunare Națională. Ei sunt singurii toplițeni, alături de Elie Miron Cristea, pe atunci episcop al Caransebeșului, care au semnat actul Marii Uniri din 1 Decembrie 1918.
