Între Atunci și Acum, atunci era mai bine! (III)

Distribuie pe:

Am consultat, în acest sens și internetul pentru a vedea modul în care abordează exegeții de azi ai comunismului, perioada despre care vorbim. Așa cum era de așteptat, majoritatea covârșitoare a acestora vorbesc în exclusivitate de perioada de declin a comunismului românesc, de criza anilor 1980 și după. Foarte puțini sunt aceia care s-au încumetat să vorbească de perioada de glorie a României, de avântul ei economic fără precedent, dar și de cel diplomatic, care, poate ca amploare, îl depășea pe primul. De altfel, între aceste două coordonate ale activității unui stat există o legătură indisolubilă. Oricâte calități diplomatice ar avea președintele unui stat el nu va fi luat în seamă, nici de cei mici, dar mai ales de reprezentanții țărilor mari, dacă n-are în spate o puternică construcție economică. Ori, România a avut acest atu, construit în acei ani (1960-1980), de puternic avânt economic, cu ritmuri de creștere care le întrecea chiar pe cele ale Japoniei, fapt ce a atras atenția marilor puteri. Acesta este principalul motiv pentru care a fost acceptată și recunoscută ca un jucător foarte important pe scena politică internațională. De altfel, ce altceva, decât un puternic avânt economic a făcut din România anilor amintiți țara cu legături comerciale cu 153 de state, de pe absolut toate continentele, ea găsind debușee pentru produsele noastre atât în China, cât și în SUA, Canada, continentele sud-american și african, zona Orientului Mijlociu, având chiar un loc aparte.

Caracteristica acestei perioade era un comerț exterior foarte dinamic și variat. De la construcții de mașini: tractoare, camioane, instalații petroliere, la țesături fine, confecții, cereale, carne, legume și fructe etc. Exportam masiv produse finite și importam materii prime, dar niciodată importul nu depășea exportul, adică niciodată nu aveam balanță comercială deficitară cum se întâmplă din 1990 încoace. Dezvoltarea economică de care vorbim avea la bază alocări investiționale foarte serioase din fondurile țării, dar s-a apelat și la credite internaționale, de la FMI și Banca Mondială, nu mai mult decât 10 miliarde de dolari, atunci când s-a pus bazele Sistemului energetic național și Sistemului de irigații, care a făcut posibilă această amploare a dezvoltării.

Este bine să arătăm, comparativ cu ceea ce se întâmplă astăzi, imaginea României în plan internațional și rolul concret jucat de aceasta în reglementarea unor conflicte. Declararea independenței față de Uniunea Sovietică, prin acea Rezoluție din Aprilie 1964 și apoi refuzul lui Ceaușescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei din august 1968, a creat un val de simpatie în rândul marilor cancelarii ale lumii, fapt care a deschis larg porțile unei colaborări fructuoase, atât pe tărâm economic, dar mai ales diplomatic, cu reprezentanții celor mai puternice țări ale lumii. Datorită acestei deschideri am fost vizitați de foarte mulți șefi de stat, dar și invitați. Au trecut pe la noi personalități de prim rang ale epocii. Îi amintim aici pe premierul Chinei, Ciu-Enlai, în 1966, țară care a fost marea apărătoare a noastră în raport cu Uniunea Sovietică, care mereu ne purta sâmbetele. Este vorba apoi de celebrul președinte al Franței - Charles de Gaulle, în 1968, de vizita președintelui Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon, în 1969, și mulți alții pe care nu-i mai enumerăm. În același timp, președintele Ceaușescu, la rândul său, a făcut adevărate vizite istorice în țări de mâna întâi. În 1971, a vizitat China și Coreea de Nord. Foarte strânse au fost legăturile României cu Statele Unite, unde Ceaușescu a făcut patru vizite oficiale în anii: 1970, 1973, 1975 și 1979, fiind primit de președinții Richard Nixon, Gerald Ford și Jimmy Carter.

România acelor vremi a avut o mare reputație și la ea acasă, adică în Europa, dar și în Orientul Apropiat și Mijlociu. Ceaușescu a fost singurul lider comunist care a stabilit relații diplomatice cu RFG, în anul 1967, în ciuda opoziției întregului bloc al Tratatului de la Varșovia, în frunte cu Uniunea Sovietică. Tot Ceaușescu a fost singurul șef de stat comunist care nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul în urma războiului de 6 zile, din 1967, cu Egiptul și a întărit în același timp relațiile diplomatice și economice cu toți arabii, unde firmele românești erau ancorate în foarte mari investiții. Ceaușescu a fost singurul conducător comunist care a fost plimbat cu caleașca reginei Elisabeta a II-a, fapt petrecut cu ocazia vizitei în Regatul Unit, în 1978. De asemenea, Ceaușescu a jucat excelent și pe scena relațiilor financiare. A fost singurul șef de stat comunist care a participat la constituirea Fondului Monetar Internațional și membru al Băncii Mondiale, fapt ce i-a permis accesul la credite și împrumuturi pentru dezvoltarea țării.

Toate aceste și multe altele a adus prestigiului României aprecieri deosebite. Așa de pildă, ca gest de apreciere a României în lume la acea vreme, Corneliu Mănescu, ministru de Externe, a fost ales președinte al Adunării Generale ONU, în 1967, fiind cel dintâi diplomat din țările socialiste care a ocupat o asemenea înaltă funcție. Se apreciază că în perioada pe care o abordăm, România a ajuns a cincea putere diplomatică a lumii, iar Nicolae Ceaușescu, dacă n-ar fi fost comunist, ar fi primit Premiul Nobel pentru Pace, pentru contribuția la soluționarea complexelor probleme dintre arabi și Israel.

Sunt doar câteva aspecte pe care am ținut să le relatez pentru a arăta că atunci când românii au o guvernare relativ bună, pot face lucruri minunate în toate domeniile.

Comunismul n-a fost marea fericire care a dat peste noi, dar acestuia i-au fost suficienți 16 ani buni (1964-1980) să dovedească că se poate, că românii sunt o națiune harnică și pricepută în toate, dacă au conducători pe măsură. Greșeli au fost multe, sistemul politic, rigid, dar și în aceste condiții România s-a descurcat, încercând să creioneze un soi de comunism național-liberal, care ne dădea tuturor speranțe în mai bine. Atunci, în acei ani, se câștiga bine, viața era destul de ieftină, se întrezărea și un dram de libertate și deschidere spre lume, lucruri care însă s-au năruit prin vicisitudinea unor vremuri care au depășit cadrul național.

Marea criză pe care am traversat-o în deceniul anilor '80 nu poate fi pusă doar pe seama unui regim totalitar, care a dat, totuși, țării atâta prestigiu și valori recunoscute. Dacă doar dictatorul și regimul ar fi fost singurii vinovați de necazurile țării și ale populației, întrebarea care se pune de ce urmașii lui de azi n-au reparat acea greșeală, trecând cu toate forțele la construcția unei societăți cu adevărat democratice în care potențialul material și uman, eliberat de dogme și constrângeri, să producă acea emulație creatoare, declanșatoare de energii constructive și prosperitate? Aceasta, cu atât mai mult cu cât bază de pornire ar fi existat. Un recent raport al Băncii Naționale a României consemnează că la finele anului 1988, România dispunea de un excedent comercial de 3,75 miliarde de dolari, iar la revoluție existau în cont peste 2 miliarde de dolari lichizi, la care s-au mai adăugat alte 8 miliarde de dolari, din investiții și creanțe, ce urmau a fi primiți.

Așadar, domnilor guvernanți de azi și de acum 28 de ani încoace, beneficiari ai jafului produs, sau pe care l-ați produs, deliberat și în propriul interes, lăsați-o mai încet cu greaua moștenire de care vă plângeți și pe care doriți să o puneți la temelia neputințelor voastre. Dezastrul intern și umilința la care este supus poporul român, de 28 de ani și zi de zi, ca paria al Europei, vă aparțin în totalitate.

Lasă un comentariu