Cu o profundă încărcătură emoțională, scriu aceste rânduri din dorința de a evoca acele momente prilejuite de comemorarea celor 51 de ani care s-au scurs de la absolvirea Liceului reghinean „Petru Maior", promoția 1967, amintind și reamintind de cei mai frumoși ani ai vieții. Un asemenea moment a avut loc de dată relativ recentă, reunind acei colegi mai sensibili și mai receptivi la invitația organizatorilor, a foștilor colegi Pop Gheorghe și Danciu Ioan, cărora li se cuvin cele mai sincere mulțumiri pentru efortul constant depus în organizarea acestor evenimente. Activități de suflet la care au venit foști colegi din cele mai îndepărtate colțuri ale țării, ceea ce înseamnă că memoria afectivă și bucuria clipelor reîntâlnirii cu cei dragi au învins efortul ce-l presupune o asemenea întrevedere. Ca de obicei, pe lângă colegii menționați, cu soțiile, au fost prezenți (cu soții și soțiile): (cu numele de la absolvire, în ordine alfabe-
tică): Anghel Maria, Bumbu Leon, Câmpean Silvia, Cherecheș Lenuța, Cristea Elena, Cocu Mircea, Cozari Gheorghe, Echim Simion, Danciu Ioan, Jude Ioan, Lateș Mariana, Matei Saveta, Pop Gheorghe, Pușcaș Maria și cea care a fost sufletul acestei reuniuni și gazda acestei întâlniri, petrecută într-un cadru natural mirific de pe Valea Gurghiului, colega Cotoi Cornelia (în prezent Tudoran), un prosper om de afaceri, împreună cu cei doi fii, Ovidiu și Paul, cărora le mulțumim pentru amabilitatea de care au dat dovadă prin găzduirea mai mult decât colegială. Desigur, ca toate întâlnirile, și această reîntâlnire s-a pe-trecut într-o atmosferă de sinceritate, respect și colegialitate, rememorând ceea ce a rămas nerostit, sau chiar repetând unele din amintirile ce aveau o „greutate" mai mare, fără să uităm că cei aproape 70 de ani ai celor prezenți, ne fac să fim mai prudenți în fața anilor mai puțini pe care îi mai avem de trăit, față de cei care au „crescut" în urma noastră.
Fără a prelungi firul narativ prilejuit de această întâlnire emoțională, voi încheia această relatare într-o cheie nostalgică eminesciană (așa cum ne stă bine la acești ani ai maturității), reproducând unele din versurile poeziei „Trecutau anii..", poezie care rezonează cel mai bine cu starea sufletească prilejuită de acest eveniment, coroborat cu timpul la care fac referință prin evenimentul evocat și cu realitatea prezentă. În sinteză, aceste versuri sunt: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară/ Pierdut e totu-n zarea tinereții/ (….) Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!". Așa au trecut pe nesimțite și anii noștri, iar ceea ce am fost odată nu o să mai fie, respectându-se logica existenței și a firii.
Dar să nu privim cu atâta scepticism existența care urmează, cu imprevizibilul ei, și să trecem peste greutățile inerente ale vârstei, astfel că asemenea reîntâlniri de suflet să se constituie și într-un factor terapeutic - al terapiei de grup, încât să ne facă să devenim mai rezistenți și mai solidari în fața anilor ce „cresc" și „scad", deopotrivă, urmându-și cursul logic al rostului nostru în această lume și al destinului implacabil cu care ne-am născut și care la relativ mulți colegi s-a încheiat prea devreme. Se cuvine și pe această cale, chiar dacă nu le voi rosti numele, să le purtăm o vie și neștearsă amintire, numele lor rămânând în suflet, îmbogățindu-ne amintirile prin ceea ce au fost și rămas pentru noi, purtând regretul dispariției lor premature.
