1848-1849. Revoluția româno-maghiară din Transilvania.
Când Europa întreagă era zguduită de „flacăra" iluminismului revoluționar, într-un avânt de secularizare axat pe invocarea drepturilor popoarelor și ale omului - cetățean, românii ardeleni s-au confruntat și cu exclusivismul unei Austrii imperiale intolerante față de românii majoritari ai Transilvaniei (a se vedea memoriile trimise Vienei, în 1791 și 1792, unde se precizează că ungurii ne-au învins în Transilvania și așa am ajuns să conviețuim cu ei), dar și cu radicalismul antiromânesc al Dietei de la Cluj, din 1842, (aceasta a dat o lege prin care limba maghiară devenea limbă de stat, devenind imposibil să înveți vreo știință sau să ocupi o funcție bisericească dacă nu cunoști limba maghiară), sau cu pretenția revoluționarilor de la Budapesta de a scoate legal fostul regat al Ungariei de sub ocupația austriacă și de a anexa forțat Transilvania la Ungaria (Dieta de la Pojoni, 15 martie 1848). Pentru unguri, nu conta astfel că Transilvania nu fusese niciodată încorporată la Ungaria (istoricul maghiar F. Szilagyi), ci important era doar scopul extremistului Kossuth, care va ajunge și la conducerea Ungariei între mai 1848 - iulie 1859, de a se reconstitui regatul medieval al Ungariei, unde să existe o singură „națiune unică" și un „stat indivizibil"! Practic, „faptul că atunci populația Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth" (istoricul maghiar P. Levandai), adică de 59,40% români și 17,30 % maghiari), ci „relevant" era doar îndemnul lui Kossuth „să ne grăbim... să-i maghiarizăm pe croați, pe români, pe sași, căci altfel ne prăpădim" (în ziarul Pesti Hirlap) și să amenințe disprețuitor prin Proclamația pentru români, din oct. 1848 („de trei ori vai de toți instigatorii... Ar fi fost mai bine să nu se fi născut, exterminând pe toți trădătorii și rebelii neascultători", adică de toți cei care nu li se vor supune)! Nu degeaba, deci, pentru că i-a „împins" pe maghiari în lupta împotriva austriecilor, croaților, românilor, sârbilor, rușilor, este perceput în istoriografie ca „primul dictator" (istoricul britanic A.J.P. Taylor), „dement" (istoricul german G. Mann, fiul lui Thomas Mann), „fanatic" (scriitorul ungur Z. Kemeny) etc. Până când, însă, ungurii să își dea seama că nu era în spiritul vremii să îi amenințe pe nemaghiari cu supunerea totală sau exterminarea, ajungându-se în final ca și ei să îl considere ca pe un instigator fanatic și să îl alunge, omul acesta și-a împins țara (Ungaria) spre catastrofă prin faptul că s-a degrevat de „protecția istorică" a Austriei, a generat în Transilvania un război civil sângeros între 1848-1849 (istoricul G. Neamțu și publicația „Bucovina" din 1850 consideră că au murit 40.000 de români), a pus Ungaria „pe butuci" prin provocarea intervenției militare mixte austro-ruse!
Cum era însă de așteptat, maghiarii din Transilvania au fost și ei de acord, sub conducerea guvernatorului Teleki, cu anexarea Transilvaniei la Ungaria (prin Dieta de la Cluj, din mai 1848) și așa s-a ajuns ca, în Transilvania, să înceapă o „furtună a patimilor" (acad. I. Lupaș), mai exact o represiune foarte dură a maghiarilor și a secuilor împotriva românilor. Guvernatorul Transilvaniei a dispus constituirea unor „gărzi naționale" maghiare care au impus un regim de teroare împotriva românilor, dublat de faptul că, din primăvara lui 1849, armata ungară, condusă de generalul Bem (mâna lui dreaptă era poetul național al ungurilor, Petöfi Sándor), a cucerit o mare parte din Transilvania, nu însă și Munții Apuseni (unde erau cantonați românii conduși de Avram Iancu), cu prețul măcelăririi a mii de români prin înființarea „tribunalelor de sânge"!
Până să se ajungă însă la acel moment, Biserica Ortodoxă (Orientală) a fost - și de această dată - „cel mai puternic zid apărător al naționalității române" (conform lui G. Barițiu, Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr. 9-11, 1842), căci la loc de cinste aveau să se găsească atât vrednicul de pomenire mitropolit ortodox Andrei Șaguna (diplomatul revoluției, prezidentul primei adunări de la Blaj etc.), cât și circa 2.000 de preoți ortodocși înrolați în armata revoluționară, condusă cu mare curaj de Avram Iancu, unul dintre botezații ortodocși ai bisericii din Vidra. În „replică", episcopul greco-catolic Lemeny a pus piedici clerului său în a participa la întrunirile publice, dar unele personalități din „turma" sa nu l-au ascultat și, participând la cele 3 adunări de la Blaj din 1848, și-au manifestat dorința de a se uni cu Țara românilor (nu cu a ungurilor), de a se desființa iobăgia și de a se organiza într-o tabără militară de rezistență împotriva agresiunii autorităților maghiare ale Transilvaniei și Ungariei. În lupta românilor cu maghiarii sprijiniți de aproximativ 21.000 de soldați unguri, oprită în cele din urmă de intervenția militară austro-rusă din perioada decembrie 1848-august 1849, au fost distruse în jur de 200 de biserici ortodoxe (acad. I. A. Pop), iar despre atrocitățile contra românilor (Istoria secuilor de azi vorbește doar de atrocitățile antimaghiare!) avem un raport scris chiar de eroul nostru național, Avram Iancu: „n-a fost de ajuns că (ungurii - n.a.) au omorât fără milă bătrâni, femei și prunci nevinovați, dar mai puneau și pe pruncii sugători lăsați cu viață la piepturile reci ale mamelor omorâte, pentru ca în modul acesta să-i omoare mai încet. Multe din aceste ființe nevinovate au mai fost aflate în viață după trei zile, cei mai mulți însă au suferit o moarte plină de torturi" (Raportul lui Avram Iancu, traducere românească, Sibiu, 1884, pg.45).
Este inadmisibil să se treacă cu vederea ca vreun român să nu știe nimic despre Avram Iancu, cel mai mare erou național al românilor din Transilvania, respins de a fi cinstit în circuitul public de actualul președinte sas Iohannis și de alogenii care ne conduc astăzi spre dezastru! Acest „crăișor al munților", având 24 de ani la revoluție, a fost rudă cu eroul Horea și a avut ca bunic un preot ortodox care a participat la răscoala lui Horea. Obișnuia să se îmbrace în portul popular românesc, deși era un intelectual cu studii de Drept, să se poarte printre oameni cu demnitate și, bineînțeles, să fie gata să își dea viața ca românii lui să nu mai fie tratați de alte etnii ca niște sclavi! A fost o pavăză în încercarea maghiarilor să pătrundă în Munții Apuseni, armata lui fiind atacată de unguri, inclusiv pe când el fusese ademenit de Kossuth să încheie un armistițiu! Nu l-a interesat decât poporul românesc al Transivaniei, iar pentru el nimic! Nu a acceptat (în 1850) să fie decorat de împăratul austriac Francisc Iosef, spunându-i că el a luptat pentru drepturile românilor și nu pentru medalii! Nu a acceptat nici propunerea guvernatorului Transilvaniei să primească un post în administrația Vienei sau a Transilvaniei!
A murit sărac și pribeag, alături de românii lui! Nu s-a găsit la el decât un fluier de cireș și o jalbă pentru împărat! Iar când avea să fie înmormântat lângă gorunul lui Horea de la Țebea (așa cum a vrut), cu funeralii naționale, au venit atâția români - răsfirați pe o coloană lungă de câțiva kilometri - încât s-a produs din nou spaimă printre maghiari! Sfânta slujbă a înmormântării a fost oficiată de 36 de preoți! A doua zi, doi moți au venit acasă la preotul ortodox de la Țebea și, după ce l-au întrebat cât a costat înmormântarea, au plătit ei cheltuielile și au plecat fără să spună niciun cuvânt! Căci pentru unii ca ei trăise Avram Iancu, pentru unii ca ei murise! Și unora ca aceștia le spusese: „Nu cu argumente filosofice și umanitare se combate tirania, ci cu lancea, ca Horea".
Chiar dacă eroul Avram Iancu a plecat dintre noi (în 1872), abătut că a trăit să vadă și ziua când Transilvania avea să fie călcată de „cizma" ungurească (1867-1918), totuși lui îi datorăm stoparea temporară a maghiarizării Transilvaniei, anularea unirii Transilvaniei la Ungaria, restabilirea autonomiei limitate și admiterea existenței națiunii române (martie 1849), dreptul românilor să folosească propria limbă în administrație și independența Bisericii Ortodoxe Române (Seghedin, iulie 1849).
