Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței identității și a unității spirituale a neamului românesc.
Ea a cultivat cu insistență în sufletele credincioșilor români conștiința că au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă romanică (neolatină) și aceeași credință creștină. Altfel spus, adevărul originii daco-romane și al latinității limbii sau adevărul „romanității românilor" a fost conștientizat în Biserică și transmis de ierarhi, preoți și diaconi prin predici, dar mai ales prin tipărirea cărților bisericești și difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, inclusiv în Transilvania.
Trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este și o împlinire a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de neam. „Românii - scria marele istoric Nicolae Iorga - au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs, în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească, cel mai mare efect". Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină.
Prin predică și prin tipărirea cărților bisericești și difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, mai cu seamă în Transilvania, unde se manifesta prozelitismul altor culte, Biserica Ortodoxă a vestit adevărul unității de neam și de credință, astfel încât românii de pe ambele părți ale Carpaților au fost convinși că sunt de o limbă și de o lege, sau de un neam și de o credință. Tipăriturile bisericești se adresau tuturor românilor, întărind conștiința unității de neam a fraților despărțiți de granițe nefirești, ajutându-i, totodată, pe cei care se aflau sub stăpâniri străine să își păstreze credința ortodoxă. În prefața Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (1632-1653), tipărită în anul 1643, intitulată Carte românească de învățătură, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) exprima convingerea că se adresa „la toată semenția românească, pretutindeni ce să află pravoslavnici într-această limbă".
În prefața Bibliei din 1688, adresată domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), semnată de Patriarhul Dositei al II-lea, Notaras al Ierusalimului (1669-1707), Sfântul Voievod era considerat un luminător al întregului popor român: „vrednic de mii de laude ești Măria ta, care la un norod întreg dai cuvântul lui Dumnezeu, ca oarece lumină fiind până acum supt acoperemânt și o pui în sfeșnic, ca să lumineze celor den casă ai Besericii noroade: rumânilor, moldovenilor și ungrovlahilor".
În predosloviile sau prefețele tipăriturilor importante găsim adeseori exprimată ideea unității de credință și de neam. În 1645, Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei se adresa, în predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645), ardelenilor, pe care îi considera „credincioși pravoslavnici și adevărați fii ai svintei noastre Beseareci apostolești, iubiți creștini și cu noi de un neam români, pretutinderea tuturor ce să află în părțile Ardealului ce sunteți cu noi într-o credință". Pentru că românii trăiau în formațiuni politice diferite, Biserica a manifestat o preocupare constantă pentru mărturisirea credinței într-un grai înțeles de toți. În Predoslovia către cititori a Noului Testament de la Alba Iulia, din anul 1648, Sfântul Simion Ștefan, Mitropolitul Transilvaniei între 1643 și 1656, deplângea faptul că românii sunt „răsfirați printr-alte țări, de și-au mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăescu toți într-un chip", fapt pentru care a folosit în traducerea sa acele cuvinte pe care spera că le vor înțelege toți.
Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit un factor esențial de unificare spirituală etnică, de dezvoltare a identității și conștiinței naționale, dar și a culturii românești. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae spune: „Forța principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una și a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericești, având ca centru Liturghia. Aceeași Liturghie, aceleași slujbe, săvârșite în toate satele românești, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele și cu românii de peste Carpați. Liturghia și slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toți românii, chiar când, între românii ardeleni s-a produs o separație din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă și neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas înlăuntrul aceleiași vieți liturgice răsăritene". Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină când Sfânta Liturghie și Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.
Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române, ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului".
Biserica Ortodoxă a slujit întotdeauna neamul românesc și a sprijinit aspirațiile lui. În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria: „Mitropoliții, episcopii, egumenii și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer….dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și sfinți".
Așadar, Biserica, prin clerici și mireni, a avut o contribuție determinantă la „creșterea și dezvoltarea limbii românești, componentă fundamentală a ființei și identității poporului român, dar și la unitatea neamului nostru.
