PRIMĂVERILE DE ODINIOARĂ (La Rușii-Munți...)
Pășesc în satul meu, de odinioară,
Celest tărâm în primăveri de mai,
În existența-i sacră, milenară,
Leagăn a fost, scump colțișor de rai.
Se hârjonesc lăstunii în livadă,
Pomii valsează în veșmânt de flori,
Îmi pigmentează pasul prin ogradă,
Corole grațioase, vii culori.
Mi-e dor de buni, de uliți pietruite,
De pluguri adâncind picior de plai,
De-ale satului meleaguri, dragi și sfinte,
Reprimenite în mirific strai.
Sub „Bursucău" un vultur dă târcoale
Cu ochi agili, în zboru-i maiestuos,
Cu aripi largi se pierde lin în zare,
Vechi paznic al vernalului frumos.
Pe pajiști jilave, de dimineață,
Îl văd pe George, cocostârcul jun,
Prin trestii, către Mureș, albi, în ceață,
Pasc mielușei frugalul mic-dejun.
Ce zori-de-zi, fierbinți, pline de viață!
Ce forfotă, la cântec de cocoși!
Bat clopote, în rugi de dimineață
Un gând pios se-nalță spre strămoși.
Dor de sătucul meu de odinioară...
Chiot în lunci, iubiri trecute-n zori,
Povești cu tâlc în seri de șezătoare,
Vechi amintiri pe aripi de cocori.
VINO
Vino mai aproape...
Pajiști stelare-ntre noi...
Noapte de vară
Împărățind ancestrală.
Vino mai aproape...
Câmpuri cu maci și-amintiri
Mângâie clipa...
Timpu-și răsfrânge aripa.
Vino mai aproape...
Păduri de verde-aburind
Spre dimineață
Sărut de rouă-mi răsfață.
Vino mai aproape...
Stau licuricii covor...
A mea lumină
Să fii mereu... Fără tihnă.
AMORAȘUL ZGLOBIU
Azi-dimineață, un amoraș, în șagă,
S-a rătăcit la mine în oraș,
Fără zăbavă a-nceput să tragă
Din tolba lui cu doruri în relaș.
Pe aripi cu iubiri fremătătoare,
A poposit la geamul meu, discret,
Și-a pregătit săgeata otrăvitoare,
Viclean, din zbor, mi-a-nfipt-o lin în piept.
Am râs și-am zis: „Hai, fiu serios, copile!
Știu! Ești șiret în zboru-ți de lăstun...
Din arc divin, cu tandre proiectile,
Fost-am împuns prea des... Deci, sunt imun!
Nu vezi ? Sunt «nins»! Am vremuri fermecate
În urma mea, alei cu-amor și nuci,
Îmbrățișări prelungi, calde păcate...
Deci, pleacă! Nu-ncerca să mă seduci!"
A săgetat zâmbind, zburând în zare
Spre alt oraș, cu arcul său zurliu,
Eu am rămas imun... Așa-o fi, oare?
N-am cum! Ai ochi de miere, trup zglobiu!
(28.01.2018)
CĂLĂTORUL (Lumină din Lumină)
Mă-nvăluie trecutul cu umbre de lumină,
Îl simt pe Cel ce Vine din neguri spre-nceput,
Îngemănarea clipei cu-a spațiului dospire,
Creează universuri sau le îngroapă-n lut.
Lumina ce străbate din zori spre asfințituri
Călătorește pașnic din vremi spre nicăieri,
Nu are opintire sau clipe de odihnă,
Constantă și divină, în ierni sau calde veri.
Simt, undeva, departe, atomul se sfărâmă,
Se înconvoaie timpul, materia e vis,
Pășesc spre nemurire în propria-mi neființă,
Structuri atemporale de amalgam încins.
Cosmogonia minții nu-i pură întâmplare,
În noi sunt universuri, lumini sau umbre reci,
Iubiri incandescente, resentimente, ură ?...
Doar amăgiri perene în temporale teci.
Religii, științe, dogme pășesc pe-aceeași Cale,
Ființă sau neființă... Paleativ fictiv!
Când totu-i transformare, în noi, dinspre adâncuri
Vom retrăi ce nu e... Placidul relativ!
Îl simt pe Cel ce Vine... A fost dintodeauna!
Mă mângâie, mă-ndrumă cu aripi largi spre zbor,
E Demiurgul-Faur al vieții și ne-vieții...
Lumină din Lumină! El, veșnic călător.
( Din volumul „CĂLĂTORUL", Editura „Vatra Veche", Târgu-Mureș, iunie 2018 )
