Solovăstru, lansare de carte - OMUL CARE ȘI-A ÎMPLINIT ROSTUL

Distribuie pe:

Nici nu se putea altfel decât așa, adică, un om născut aici în cuibarul veșniciei, în Solovăstrul lui drag, cel care i-a fost leagăn de început al vieții, care la învățat curatul gândului, smeritul purtării și al buneicuviințe, care l-a trimis mai apoi în lume să se școlească și să se domnească, care l-a chemat după aceea înapoi să se rostuiască aici în huma pământului său strămoșesc, pământ care i-a dat de-mbucătură lui și tuturor dinaintea lui, numai el, profesorul de istorie, IOAN BACIU, putea, și avea, totodată, nobila misiune de a scrie, înnădind de ce au scris alții înaintea lui, MONOGRAFIA acestui răbdător și jertfelnic colț de lume.

Numai un om al locului, numai un patriot român, urmaș de urmaș al unor robi ai pământului acestuia bun și răsplătitor, avea dreptul să consemneze în pagina unei sfinte cărți drumul și urma neamului său, înțelenit aici din străvechimea timpului cela purtător de uitare.

Dar, tocmai pentru această neuitare, el, vrednicitul dascăl Ioan Baciu a cercetat cu migală și răbdare mai întâi istoria fiecărui neam, fiecărei vechi familii a acestui sat, buric de lume, punându-l în răbojul timpului, într-o literă de carte spre veșnicire, tot ce știa și aflase despre semenii săi, ca mai apoi, să semene pustiul neuitării cu toate câte le-a adunat și le-a știut despre satul său, cu neamurile sale trăitoare aici din străvechimea timpului.

Ca orice cronicar de carte, autorul a fost întocmai ca un călător, urmărind apăsata urmă a înaintemergătorilor săi, cunoscându-i mai întâi, înțelegându-le vrerea și putința lor, numărând, adunând și scăzând toate bunele și relele timpului, pentru ca ele să rămână de învățătură, de fală, de durere, de știință pentru noi de-acum, ca și pentru cei care vor veni în urma noastră.

Ca să scrii o monografie a unui loc trebuie să fii urmașul unui nesfârșit șir de trăitori pe huma acestuia, să-l știi, să-l simți, să-i trăiești trăirile oamenilor ce-l viețuiesc, să te-nfioreze o naștere, o nuntă, o moarte, o colindă, un joc, să suferi când unele datini și obiceiuri se uită, când hotarul satului se pustiește, când tinerimea e tot mai puțină, când asfaltul înlocuiește însfințita tină, cea care, parcă te lega de toate puterile pământului și a locului, când televizorul te țintuiește în casă rupându-te de vecini, de neamuri, de prieteni, când toate aceste câștiguri ale civilizației te tot sărăcesc în loc să te îmbogățească și să te înnobileze sufletește.

Monografia prietenului meu Baciu vorbește de oameni, de case, de școli, de dascăli, de credincioși și de câte și mai câte cele care formează comunitatea, acestea toate, fiind statistici grăitoare ale drumului urcător sau scoborâtor al satului său, dar, în spatele lor a fost și este încă atâta zbatere continuă, încă atâta suferință, bucurie, speranțe, deznădejde și câte altele trăite de oamenii locului. Acestea toate nu le vedem, dar ar trebui să le intuim, să le simțim, să le înțelegem, pentru a putea trage concluzii ce să fie de folos celor care vin după noi, ca ei să învețe din greșelile noastre, să poată alege și, mai apoi, să urmeze calea cea bună, așezată și suitoare pe care toți o dorim.

Nădăjduiesc că domniile voastre, cititorii, veți simți că autorul, știind toate acestea, nu a scris doar o monografie a satului său, ci, mai presus de toate acestea, el a scris o istorie a acestuia, cu toate bunele și relele ce au trecut peste el de-a lungul timpului, întinându-l, umilindu-l, gârbovindu-l, sau din contră, mărețindu-l, fălindu-l, ridicându-l în ochii celorlalți. Satul este un organism viu, în care fiecare din instituțiile sale: primăria, școala, biserica, ca și celelalte, atât de trebuincioase, ca moara, târgul, crâșma, îl ridică sau îl pot coborî de-atâtea ori.

Satul domniilor voastre este, ca atâtea altele, frumos, cu case mândre, cu uliți asfaltate, cu biserică mare și făloasă, cu teren și sală de sport, dar el are sufletul rece, sleit, îmbătrânit. Oamenii săi nu se mai adună ca odată la o clacă, ajutându-se între ei, la o șezătoare în serile lungi de iarnă, la un joc în șura popii. Biserica nu mai e plină de credincioși, oamenii nu mai așteaptă și nu mai simt ca odată sfânta taină a Crăciunului, a Paștelui, a Bobotezii, a celorlalte sărbători orânduite peste an, au uitat de frumoasele obiceiuri ale pregătirii unei nunți adevărate, nu mai postesc, nu se mai spovedesc, nu se împărtășesc cu trăire, cu smerenie, cu frică, precum odinioară și câte și mai câte altele care au unit atunci comunitatea,

i-au dat putere, i-au ținut pe oameni în preacurat și în bunăcuviință, în virtuțile sale care te fac să simți că trăiești cu adevărat ca om, ca bun creștin, ca membru al unei comunități ce te ajută și de care nu te poți lipsi.

Astăzi, poți trăi într-o comunitate izolat, fără să îi duci lipsa, fără să participi la viața ei, fără simțire, fără sentiment. Este ceea ce ne paște dacă ne uităm datinile, obiceiurile, tradițiile noastre cele vechi făcute și ținute cu rost, cu o anumită trebuință care să unească și să dea putere unei comunități.

Așa vă îndemn să citiți această monografie a satului Solovăstru, scrisă cu sufletul, inima și mintea unui dascăl, om de țară și cu țara-n suflet, care a trăit de-a pururea aici în vecinătatea văii Mureșului, pe un umăr de deal unde s-au priponit, încă din începutul timpului, toți moșii și strămoșii neamului său. Din statornicia lui ar trebui să învățăm că smeritul sat e cuib de veșnicie, că încă vor mai trece multe peste el până să-și sfârșească rostul și menirea, că oamenii sunt cei de care va depinde veșnicirea sa.

Tu, iubite dascăl, poet și cronicar al timpului tău, sunt sigur că vei rămâne până la sfârșit așa cum te știu, troița cea veghetoare pusă pe cărarea mereu urcătoare a satului și a neamului tău, omul care prin harul și darul primit de la Măritul să nemurească, prin litera cărților sale, vrednicia jertfitorului și răbdătorului român, pus din totdeauna aici să țină vie viața și rânduiala mândrului Ardeal, care a fost și va fi mereu, acea frumoasă și lăcrimată grădină a MAICII DOMNULUI.

Iar tu, iubite prieten, pregătește-ți de-acum un demn urmaș, care să înnoade timpul tău de timpul viitor, atunci când tu vei fi la rândul tău, un rând dintr-o viitoare monografie, care te va nemuri în pomelnicul timpului, care va să vină.

Lasă un comentariu