„Speranța pe care noi ne-am făcut-o... mai mult de 30 de ani, românii din Monarhie (din Transilvania - n.a.), nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da chiar o aparentă satisfacție, dar ei au fost, dimpotrivă, tratați ca o rasă inferioară și condamnați să sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul diverselor naționalități din care se compune Statul Austro-Ungar. Toate nedreptățile suferite de frații noștri au întreținut, între țara noastră și Monarhie, un element continuu de animozitate pe care Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu prețul unor mari dificultăți și numeroase sacrificii" (Declarația de război a României adresată, la 14 august 1916, Austro-Ungariei).
Sătui să vadă cum dualiștii îi asupreau pe românii din Transilvania, frații români din Regat au întors spatele Austro-Ungariei și, gândind la reîntregirea neamului românesc, mai întâi au decretat mobilizarea generală intrând în Al Doilea Război Balcanic (în 1913), ca să poată recupera Cadrilaterul, iar mai apoi au repus mâna pe arme, în 1916, după ce semnaseră Convențiile de colaborare cu Rusia în Primul Război Mondial și, având promisiunea Antantei că ne va sprijini în redobândirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, l-au mandatat expres pe ministrul E. Mavrocordat să înmâneze factorilor de resort, de la Viena, nota de război a României împotriva Austro-Ungariei.
Da, stimați cititori, așa a fost posibil ca, în noaptea stelară de 14 spre 15 august 1916, 2/3 dintre soldații și ofițerii regățeni (dintr-un total de 800.000 soldați înrolați pe front) să treacă eroic Munții Carpați, cum i-ar mai trece acum și mai rapid dacă proiectului autostrăzii Transilvaniei nu i s-ar opune unii români trădători precum ex-generalul Coldea de la S.R.I. (care l-a amenințat pe prim-ministrul Ponta că îl arestează!), într-o Transilvanie animată de entuziasmul românilor eliberați. Sigur, nu voi insista pe luptele duse de Armata Română pe crestele Carpaților și trecători, soldate cu ocuparea militară a unei părți din teritoriu în condițiile ofensivei militare austro-ungare și germane în Transilvania (condusă de generalul von Falkenhayn), ci pe jaful la care am fost supuși (numai între decembrie 1916-noiembrie 1918, Austro-Ungaria și Germania au păgubit România de bogății estimate la 18 milioane lei aur) și pe trădarea Rusiei (armistițiul cu germanii al generalului rus Scerbacev, pacea de la Brest-Litovsk din 1918). Și astfel, văzându-ne total descoperiți și înconjurați de germani, România avea să fie silită să încheie pacea de la București, în mai 1918, în condițiile dezastruoase când o mare parte a teritoriului de-a lungul Carpaților era ocupat de Austro-Ungaria și germanii ne controlau economia națională, noul guvern condus de generalul Coandă a decretat iar mobilizarea generală, declarând nul actul păcii de la București, cerând germanilor să plece din țară și declarând război Germaniei.
Reintrând așadar în război, Armata Română a dovedit că nu rămânea insensibilă față de suferința românilor din Transilvania - unde (după 1918) se creaseră psihoze de răzbunare față de îndrăzneala românilor de a se considera liberi și guvernul de la Budapesta îi incitase pe maghiarii din Transilvania să își părăsească posturile ca să împiedice buna guvernare a românilor - și, intrând pe teritoriul Ungariei a reușit, prin bravul general G.D. Mărdărescu, să ocupe Budapesta în august 1919 (până în noiembrie 1919). În acest moment, unic în istorie, a avut loc defilarea de onoare a Diviziei I-a Vânători pe strada Andrassy, în fața generalului Mărdărescu (comandantul trupelor române din Transilvania), în contextul în care, pe Palatul Parlamentului, se urcaseră doi olteni, soldatul craiovean Iordan și caporalul mehedințean Bivolaru din Severin, care au pus, în vârful Steagului Național al Ungariei, opinca valahă. Și acolo avea să stea, timp de câteva săptămâni, ca simbol al demnității naționale a valahilor (românilor), adică al celor forțați de unguri să viețuiască amar de vreme sub insultele de opincari și mămăligari, dar și al jertfei celor 339.117 morți, 299.000 grav răniți și 116.000 de prizonieri (sau dispăruți) în Primul Război Mondial.
