Un mare ierarh al vieții bisericești este și mitropolitul Grigorie Dascălul. Cercetând viața și activitatea mitropolitului Grigorie Dascălul (născut în București la anul 1765), constatăm că el a adus o contribuție importantă la traducerea operelor Sfinților Părinți în românește, ca și contemporanul său, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei. A purtat o grijă deosebită preoțimii, scutind-o sau reducându-i din dările impuse de înaintașii săi în scaun și ferind-o de multele abuzuri ale protopopilor.
În calitatea sa de prim efor al școlilor din Țara Românească, mitropolitul Grigorie a acordat și acestora o atenție deosebită. Se cunoaște o scrisoare a sa către episcopul Chesarie al Buzăului, prin care cerea să înființeze două școli românești, la Buzău și la Focșani, precum și o școală în județul Săcuienilor (la Bucov sau la Urlați), urmând ca dascălii lor să fie plătiți de Episcopie. S-a interesat îndeaproape de școala de la Sfântul Sava din București, mai ales de pregătirea și recrutarea cadrelor didactice (în 1824 l-a trimis pe Petrache Poenaru la studii în Apus). Tot el a stăruit ca fiecare eparhie să-și înființeze câte un Seminar teologic, cu cheltuiala ei (legea pentru înființarea de Seminarii teologice cu câte patru clase a fost votată de Adunarea Obștească a țării la 2 noiembrie 1834 și promulgată în mai 1835). Seminariile eparhiale s-au deschis însă numai după moartea mitropolitului, în 1836 (București, Buzău și Argeș) și 1837 (Râmnic). A căutat să pună rânduială în viața mânăstirilor închinate, în fruntea cărora a așezat egumeni de neam român, înlăturând astfel numeroasele abuzuri ale călugărilor greci. Pentru lupta sa neobosită în slujba Bisericii și a poporului pe care-l păstorea, pentru caracterul său dârz, pentru conștiința sa cu adevărat preoțească, mitropolitul Grigorie a suferit un exil nedrept de patru ani și jumătate - așa cum suferise de altfel și Veniamin Costachi, în împrejurări asemănătoare - atunci când țările noastre au fost ocupate de trupele țariste. Prin colaborarea lui Grigorie Dascălul cu Veniamin Costachi și cu călugării de la Neamț, s-au întărit și mai mult legăturile dintre munteni și moldoveni, contribuind și ei la pregătirea marelui act al Unirii din 1859.
Mitropolitul Grigorie Dascălul s-a implicat pe deplin și pe tărâm social. A purtat o grijă deosebită preoților și familiilor lor. Astfel, a desființat obiceiul de a da preoților Sfântul Mir pe bani. A intervenit la autoritatea de stat ca văduvele de preoți și diaconi, precum și «copiii sărmani de preoți» să fie scutiți de dări. Milosteniile pe care le acorda văduvelor, orfanilor și săracilor erau cunoscute tuturor. Pentru că protopopii făceau numeroase abuzuri cu prilejul strângerii dărilor, mitropolitul l-a informat pe domn, cerând să se pună rânduială, stabilind taxele pe care urmau să le încaseze aceștia la sfințirile de biserici, la judecățile făcute înaintea lor, la cercetarea bisericilor, precum și în legătură cu așa-numita «dare a bastonului», pe care o dădea protopopului fiecare preot și diacon. Se înțelege că toate aceste taxe erau mult reduse față de trecut. În același timp, mitropolitul a desființat anumite dări: darea pentru adeverința de hirotonire și de duhovnicie, aceasta fiind un obicei vătămător de suflet și neprimit Bisericii, precum și «darea cârjei», pe care o plătea fiecare preot și diacon din Țara Românească la înscăunarea unui nou mitropolit, ea fiind venitul său personal. În ianuarie 1902, a apărut Legea pentru înființarea Casei Bisericii, propusă de ministrul Cultelor de atunci, Spiru Haret. Acest nou așezământ (care funcționa pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii, ca și «Casa Școalelor») avea următoarele atribuții: să controleze administrarea averilor bisericilor, mânăstirilor și așezămintelor bisericești; să administreze toate fondurile destinate prin legi sau puse la dispoziție din bugetul statului pentru întreținerea cultelor; să asigure păstrarea bisericilor și mânăstirilor, precum și a averilor bisericești; să se îngrijească de toate problemele bisericești și religioase privitoare la numirea personalului și la înființarea de biserici aparținând oricărui cult (erau exceptate câteva așezăminte bisericești, care se conduceau singure: Eforia Spitalelor Civile, Epitropia Sfântul Spiridon din Iași, Așezămintele Brâncovenești din București și Epitropia bisericii Madona Dudu din Craiova). Prin art. 8 din această lege se prevedea că «fondurile care vor rămâne la libera dispoziție a Casei Bisericii se vor întrebuința și pentru ajutorarea preoților atinși de infirmități incurabile, a preoteselor văduve și a orfanilor preoților lipsiți de orice alt mijloc de trai». Casa Bisericii a dăinuit până în 1921, fără să fi fost de vreun folos real Bisericii și Statului.
Prin toate faptele sale, mitropolitul Grigorie rămâne una din figurile cele mai reprezentative ale ierarhiei bisericești din Țara Românească în tot trecutul acesteia. El își merită pe deplin numele de «Dascălul» pe care i l-au dat contemporanii și urmașii, și mai ales trecerea sa în rândul sfinților, fiind prăznuit în fiecare an în ziua de 22 iunie.
