Dacă tot lăudăm atât de mult comunismul, vor zice unii, de ce ne-am lepădat de el, și cu atâta încrâncenare. Răspunsul este simplu. Pentru că nici atunci lucrurile n-au mers bine în toate compartimentele vieții. Comuniștii, în concepția lor, puneau un mare preț pe baza materială a societății. Adică, s-au străduit să asigure cetățenilor săi satisfacerea unor nevoi primare: locuri de muncă, locuințe, hrană, educație și asistență sanitară și socială gratuite, ceea ce înseamnă o anumită bunăstare (dacă privim mai atenți în ograda noastră, cei de acum, nici atât), dar au fost foarte restrictivi în spațiul atât de sensibil al libertății de credință, de mișcare și de gândire, elemente extrem de importante în privința împlinirii spirituale. Cu alte cuvinte, spuneau ei, vă asigurăm minimul existențial, cu care trebuie să fiți mulțumiți, iar restul rămâne la latitudinea noastră. Noi vă vom dicta cum să gândiți și pe ce căi să mergeți, pe cine să iubiți, câți pași aveți voie să faceți în stânga și în dreapta, adică, într-un cuvânt, va trebui să jucați, așa cum vă cântăm noi. Un fel de sugrumare până la sufocare a libertății individului, gest pe deplin condamnabil, în totală contradicție cu aspirațiile legitime ale ființei umane. Desigur, această încătușare a libertăților n-a fost la fel de dură pe întreg parcursul anilor de comunism, ea a avut nuanțe de o oarecare lejeritate în intervalul 1965-1975, prin acel comunism național-liberal, care începuse să se înfiripeze, dar care a dispărut apoi pe măsura extinderii și intensificării cultului personalității.
Această confiscare a unui drept fundamental a fost caracteristică și universal valabilă tuturor țărilor care au trecut, de voie sau de nevoie la comunism, cu accente mai mari sau mai mici. Principiul acesta rezidă din însăși filozofia sistemului, din modul de abordare a evoluției societății în general.
Privit din perspectiva mersului natural al dezvoltării societății (sclavagism, Evul Mediu, apoi capitalism), comunismul a fost considerat cu o certitudine de sută la sută, drept succesor natural al capitalismului, ceea ce le-a permis exegeților săi, să-l privească de sus, cu dispreț, să se considere adevărați „gropari" ai acestuia, pe care, în concepția lor îl vedeau ca și mort într-o perspectivă nu prea îndepărtată. Acesta a fost unul din motivele pentru care liderii acestor țări l-au sfidat complet, întrerupând orice legătură cu el, trăgând o „Cortină de Fier", între aceste două categorii de state, care multă vreme s-au dezvoltat în interiorul propriului sistem. Capitalismul însă „n-a dat ortul popii" așa cum se preconiza, nici n-a intrat în putrefacție, deși a făcut destule neghiobii. El a tras, într-adevăr, o sperietură, care i-a fost de mare folos, și-a revenit și a trecut apoi mai serios la treabă. Inițial au crezut în spusa comuniștilor, care le suflau în ceafă, motiv pentru care s-au gândit cum să-și fortifice sistemul. Soluția pe care au găsit-o a fost de bun augur - îmbunătățirea relației dintre exploatați și exploatatori, adică instaurarea acelei păci sociale între cei doi competitori (salarii mai bune, diferite facilități etc.), toate acestea pentru sporirea productivității și a eficacității muncii, din care au ieșit câștigători, și unii, și alții. În acest demers al lor au plecat de la un nivel de superioritate, dat fiind faptul că socialismul n-a învins, așa cum era de așteptat, în țările cele mai dezvoltate, ci în cele mai sărace, drept pentru care avansul tehnologic le-a permis, celor dintâi, progrese remarcabile pe drumul prosperității și al civilizației. Și nu le-au trebuit multe decenii pentru aplicarea acelor retușuri și transformarea fiecărei țări într-un fel de vitrină, demnă de admirat, dar și de luat exemplu.
M-am numărat printre puținii ziariști, care am făcut turism, cu autoturismul propriu, și fără alte însărcinări, în intervalul 1980-1989, când toate aceste strădanii de schimbare în bine a feței „odiosului capitalism" au ajuns la apogeu. Despre acest lucru vom mai vorbi. Desigur, nu se putea compara Turcia și Grecia cu Italia, Franța, Austria, Germania etc., ca nivel de dezvoltare, dar ceea ce se poate afirma, este că, în acel deceniu, aceste țări aveau imaginea „raiului pe Pământ". Imagine pe care acum n-o mai au, și nici nu știm dacă se va mai ajunge vreodată la așa ceva. În afară de curățenie, ordine și liniște, de o foarte bună gospodărire a teritoriului acestor țări (idealuri pe care m-am străduit să le promovez apoi în spațiul românesc, în speță cel mureșean, din păcate cu foarte mult efort și puțin succes), definitoriu mi s-a părut siguranța și protecția turistului, care devenise sfinte pentru autorități și localnici, în condițiile în care fiecare se încadra în limitele admisibilului, a bunei purtări și a bunului simț. Ca să vă formez o imagine asupra aceea ce a fost atunci, vă dau doar câteva exemple. În primul rând, datorită amenajărilor și dotărilor din parcări, dar și din alte spații (locuri de gătit, mese pentru servit, grupuri sanitare cu duș, apă curentă, curățenie perfectă etc.,) din cele 120 de zile petrecute în cele cinci excursii (numai o dată la doi ani era voie), am petrecut doar două nopți în camping, pentru care am plătit. Restul, „camping suavage". De asemenea, ca ziarist, pe baza legitimației internaționale de care dispuneam, am vizitat, gratuit, atunci, toate muzeele și punctele turistice ale acestor țări, de la antichitate la epoca modernă. Comparați, deci ce era atunci, cu ceea ce este acum.
Chiar dacă imaginile acestea despre Vest erau prohibite, cu toate îngrădirile de libertate ce se aplicau tot mai ferm, despre ele se auzea, pe cele mai diferite căi, și nu puteau fi ținute sub preș, cu toată anti-propaganda făcută, în această epocă a comunicațiilor în plină extindere.
În consecință, oamenii au început să judece, să compare și să decidă, fiecare dorindu-și să trăiască „într-o țară ca afară", lucru pe care-l considerăm pe deplin legitim și astăzi. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, datorită intensificării extinderii cultului personalității, lehamitea de acest tip de societate și deziluzia au început să facă prozeliți, chiar și în rândul celor mai vajnici apărători ai comunismului. Și, astfel, contradicțiile din societatea românească s-au amplificat, nemulțumirea a crescut. La acest aspect a contribuit și exteriorul, care a dat o serioasă mână de ajutor celor care vedeau în oportunitatea îndepărtării dictatorului, un prilej de a se cățăra în jilțurile înalte ale puterii, de unde, cu pâinea și cuțitul în mână au făcut ceea ce fac și astăzi. S-au îmbogățit și continuă să o facă, evident prin corupție și furt, iar acum vor legi și cutume care să le apere averea și hoția. Și, se vede, le merge, pentru că reușesc. De aceea, după atâtea speranțe și sacrificii, România și românii, au ajuns, din lac în puț, de fapt acolo unde nici nu ne gândeam, dar din păcate, acesta-i adevărul.
