ȘTEFAN CICIO POP (1865 - 1934)

Anul 2018 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca: „Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri de la 1918", în contextul în care la 1 Decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire.

Un alt artizan al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, pe care astăzi îl vom evoca, este Ștefan Cicio Pop.

El s-a născut la data de 1 aprilie 1865, în satul Șigău, județul Cluj, urmând școala primară la Dej, apoi liceu la Dej și Sibiu, iar cursurile universitare la Budapesta și Viena, unde, în 1891, obține doctoratul în drept.

Încă de tânăr în avocatură, el participă la Conferința de la Haga, unde susține cauza românilor din Ardeal. În 1894, este principalul avocat al Memorandiștilor, obținând, cu intervenția Regelui Carol I al României pe lângă împăratul Franz Iosif, achitarea acestora. De asemenea, a fost și un temut susținător al cauzei țăranilor din Arad și al românilor înaintea autorităților maghiare.

În 1905, este ales deputat de Șiria în Dieta Ungariei, unde timp de 14 ani susține cauza românilor din Transilvania. Pe plan politic, se înscrie de tânăr în Partidul Național Român.

În 31 octombrie 1918, la inițiativa deputaților PNR, se formează în Parlamentul de la Budapesta Consiliul Național Central Român, Ștefan Cicio Pop devenind președintele acestui for, care, la 20 noiembrie 1918, decide convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

La marele moment al Unirii, „Ștefan Cicio Pop conduce Marea Adunare de la Alba Iulia în calitate de vicepreședinte. Apoi este ales membru al Marelui Sfat Național al Românilor din Transilvania, iar la 2 decembrie 1918, membru al Consiliului Dirigent, devenind responsabil al sectorului apărării și internelor. Imediat după unire este desemnat membru în Guvernul Regatului României, pentru a asigura integrarea administrativă și legislativă a Transilvaniei în Regatul României.

Lupta pentru acest ideal nu a fost una ușoară și fără sacrificii. Astfel, în toamna anului 1918, își ipotechează casa și toate proprietățile pentru a cumpăra arme și uniforme pentru gărzile naționale - armata românească a Ardealului - și s-au pus în slujba României Mari.

Un nepot de-al său povestește următorul aspect, deloc de neglijat, parcă prezent și astăzi în politica românească: „A fost dezamăgit de ceea ce se întâmpla la București. Ardelenii veneau cu altă practică politică, aveau o altă mentalitate, o altă construcție. Au fost considerați «mocăiți» de către olteni. Dar ei erau mai instruiți și suferiseră consecințele unei politici naționale. A fi «bun român», în cazul lor nu era vorbă goală...".

Pe acest mers al lucrurilor, nu așa cum și-au închipuit mulți dintre artizanii unirii, se retrage, în 1933, din politică, trecând în veșnicie la 16 februarie 1934.

Închei această evocare cu cuvintele lui așternute pe Proclamația „Către Națiunea-Română", din 8 noiembrie 1918, semnată de el însuși, prin care spunea: „Fiecare soldat român, dezlegat de jurământul dat împăratului, are liberă voie să intre în sfatul militar național român (garda națională română), să poarte simbolul mândru al suveranității lui naționale, tricolorul, și este supus numai și numai Consiliului Național Român".

Veșnică pomenire și acestui mare român, corifeu al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Lasă un comentariu