„Patriotismul maghiar este Imperialismul unei națiuni obișnuite să domine, să asuprească și să-i exploateze pe vecinii săi. Acest tip de Herremwolk, acest popor de stăpâni și cuceritori nu vrea, nici învins, să se adapteze la ordinea morală și politică a unei Europe noi: el este inaccesibil la ideile de democrație, de libertate și egalitate între națiuni. Pentru a trăi, el are nevoie de popoare de sclavi care muncesc și suferă ca el să comande și să se bucure. El n-a știut să vadă în acest război sfârșitul imperialismul și începutul unei ere de libertate pentru națiunile mari și mici" (jurist George Pop de Băsești, președintele P.N.R. din Transilvania).
Până să se ajungă la semnarea „controversatului" tratat de la Trianon, o „verigă" din „lanțul" sistemului tratatelor de pace de la Versailles, marii actori ai scenei politice mondiale știau că S.U.A., care aveau să aibă un rol decisiv în Primul Război Mondial, și-ar fi dorit ca europenii subjugați de imperiali să își aleagă singuri viitorul politic (căci nu degeaba președintele lor, Wilson, susținea principiul autodeterminării popoarelor), adică să facă un „pas istoric" favorizat de faptul că Rusia țaristă, cealaltă mare putere, era în agonie și, nici pe departe, nu ar mai fi fost capabilă să facă față unor mișcări naționaliste centrifuge! Ca „lanțurile" robiei europenilor să poată fi rupte, iar dreptul istoric să fie reașezat (în numeroase teritorii și populații) pe făgașul lor etnic, firesc, a fost nevoie să moară în tranșee 10 milioane de soldați, cam tot atâția să devină tribut epidemiilor și, apoi, printr-o angajare diplomatică fără precedent, 27 de state europene și extraeuropene să-și trimită delegați la cele înalte niveluri, începând cu 18 ianuarie 1919, când au început lucrările complexe ale Conferinței de Pace de la Paris, pentru ca, având concursul a 10.000 de consilieri și experți, să fie semnate, în condiții din cele mai juste și cu respectarea strictă a normelor de drept internațional, tratatele de pace între Puterile Aliate și Asociate învingătoare și țările învinse în Război (printre care și Ungaria). Acesta avea să fie nivelul decizional cel mai înalt unde marile „voci" ale statelor lumii, orchestrate de cei „patru mari" - englezul George, italianul Orlando, francezul Clemanceau și americanul Wilson -, să își propună armonizarea Europei, conform principiului american al autodeterminării popoarelor, prin facilitarea formării de state naționale pe ruinele fostelor imperii, ținându-se totodată cont - atenție, extremiști și contestatari neîntemeiați ai Rezoluției de la Alba-Iulia - la frustrarea unor minoritari, din Cehoslovacia, Iugoslavia și România, că în noua realitate internațională, generată de mișcarea istorică a marilor „plăci tectonice" mondiale, aceștia nu vor mai avea posibilitatea să se constituie în națiuni dominante și vor trebui să accepte drepturi egale cu majoritățile în care trăiesc! Practic, sistemul de la Versailles a fost conceput să monitorizeze, cu strictețe, „tot ce s-ar putea mișca" în afara cadrului diplomatic convenit, asumat și semnat în plan internațional. Sistemul în cauză, creat în 1919-1920, rămâne în picioare chiar dacă, din păcate, oficiali ai Ungariei au ridicat și reclamă obiecții, de altfel tardive, care denotă fracturi de logică, voluntară sau involuntară, în înțelegerea corectă și respectarea consecințelor semnării unui act diplomatic internațional de o asemenea importanță și impact...
