NOSTALGIA PARADISULUI PIERDUT

Iosif Albu este poetul discret prin excelență. Departe de tumultul vieții literare, el își scrie poemele cuprins de nostalgia paradisului pierdut - satul nașterii, al copilăriei, al eternei reîntoarceri.

Deagul este pentru el axis mundi, e legătura lui permanentă cu trecutul său, cu oamenii unui timp din alte vremi, cu geografia unor locuri, cu atmosfera care i-a pecetluit destinul.

Deși „Dorul de Deag" e o carte de versuri, indirect ea e monografia sufletului acestui sat, pe care îl configurează în datele lui referențiale.

Sentimentele sunt însă într-o ecuație de reciprocitate, pentru că nu doar poetul e copleșit de doruri („Mă-ntorc la tine, satul meu din vale,/ Să te întreb cum stai cu sănătatea.../ Izvorul cald și blând al veșniciei/ Trăiește-n gândul meu, cu puritatea.// Dorul de Deag, dorul de Deag/ Stă veșnic treaz, la mine-n prag".), ci și satul, la rândul său, își așteaptă fiul nu rătăcit, ci doar îndepărtat fizic: „M-așteaptă satul primenindu-și haina/ Pe care-o poartă doar la sărbători", spune poetul în Dor de Deag I.

De altfel, dominanta acestui excurs al poetului stă sub semnul dorului: „Și astăzi mi-aplec fruntea cu dor.../ Veșnicia ce-mi mângâie zborul,/ Crescut într-un loc iertător,/ Purta-va în lume odorul/. (Dor de Deag II)

În fluxul evocărilor se regăsesc părinții, mama, tata, toți cei dragi, dar și lucruri rămase în orizontul copilăriei - o carte de povești, mingea de cârpe, dealurile satului, ulițele satului, un topos identitar, căruia îi sunt dedicate șarje lirice, atât în registru clasic, cât și într-un grupaj de tanka, oarecum improprii locului, dar în care poetul recuperează într-o altă dimensiune a timpului „Pădurea din deal", „Dealul Mihalț", „Pe uliță-n sus", „Ulița mare", „Valea pădurii", „Grădina curții", „Tufele roșii".

Poetul nu idealizează totul, el nu-și poate reprima regretele degradării Raiului copilăriei, prezentul trebuind să se rușineze în fața trecutului: „Printr-o minune de-ar învia tata/ N-ar regreta că a murit atunci,/ Că mucegaiul strâns azi cu lopata/ A înflorit ca spinii pe uluci". (Fără regrete).

Nu putea lipsi din demersul poetic al lui Iosif Albu, poezia religioasă, cea care rămâne liantul dincolo de anotimpurile vieții: „Smerit mă duc în prag de Paște/ În satul meu dintre coline/ Cu revărsări de primăvară,/ Și iau și dorul lângă mine". (În prag de Paște)

Într-un exercițiu persuasiv, poetul aduce în pagina de carte, imagini cu care să ilustreze parte din dorurile sale, ele însele poeme, peisaje care, singure, contează... cât o mie de cuvinte.

În întregul ei, noua carte de versuri a lui Iosif Albu restituie biografia unui destin și a unor locuri, argumentând fără echivoc că există valori care, dacă se vor pierde, noi înșine ne vom pierde, că nu putem dăinui decât prin ele și cu ele.

De ce n-am spune atunci, încă o dată, blagian, „o boală învinsă ți se pare orice carte"?, cu speranța că „Doruri de Deag" va conta și ca o carte a nevoii noastre de însănătoșire, o carte depusă la dosarul judecății de acum și de apoi.

 

Lasă un comentariu