Comunismul, în varianta sa primară, socialismul, n-a apărut deloc întâmplător. El a fost lecția dată capitalismului pentru multele sale păcate din decursul existenței multiseculare, și pe care cele două conflagrații mondiale din prima jumătate a secolului trecut le-a exacerbat, ducându-le la extrem. Din păcate, însă, el a pornit în lume, prin Revoluția din Octombrie 1917, din Rusia, cu un mare handicap, pentru că el n-a apărut, așa cum corifeii lui, în speță Karl Marx, au preconizat, să reușească în țările cele mai dezvoltate (Anglia, SUA, Germania), ci în țările cele mai slab dezvoltate, mai sărace și cu un nivel de instrucție al populației mai scăzut. De ce acest lucru? Pentru simplu fapt că el se adresa acestui tip de țări și de popoare, și nu celor dezvoltate. Cu alte cuvinte, nu el a greșit adresa, ci întemeietorii lui, care îl vroiau drept cămașă pentru un trup prea dezvoltat. Lucrul acesta a fost, de altfel, confirmat de realitate, pentru că, imediat după Primul Război Mondial, el a prins doar în cazul Rusiei, considerată cea mai slabă verigă din lanțul popoarelor, cu enorme contradicții, iar după cel de Al Doilea Război Mondial, modelul s-a extins și a prins teren, tot în țările cele mai slab dezvoltate la acea vreme și cu contradicții majore, cum a fost cazul: României, Bulgariei, Ungariei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, în Europa, a Chinei, Coreei, Vietnamului și Mongoliei, în Asia.
Nivelul de dezvoltare al țărilor în cauză și de instruire al cetățenilor acestor țări și-a pus amprenta asupra mersului ulterior. Este de recunoscut faptul că partidele comuniste venite la putere, prin centralizări excesive a mijloacelor de producție și a proprietății, au găsit resurse de dezvoltare mai rapidă, făurindu-și un potențial propriu, care apoi a fost multiplicat. Nu putem ignora avântul creat, starea de emulație, gradul de mobilizare la care se adaugă formarea, prin propagandă, a crezului de luptător și de învingător la marea masă a populației, care a crezut în aceste idealuri. De asemenea, nu putem șterge cu buretele peste marile dezvoltări care au avut loc pe tot întinsul țării, cu consecințele de rigoare în planul satisfacerii nevoilor materiale și de educație ale cetățenilor. Cu excepția libertății de mișcare și de gândire, foarte multe lucruri s-au pus la punct în cei, să zicem, 20 de ani de continuă dezvoltare (1960-1980), perioadă de avânt economic pe care românii nu credem că o vor mai avea.
Închistați între pereții Cortinei de Fier, pe care ei înșiși și-au tras-o, entuziasmați de succesele lor, comuniștii, de la cei sovietici la polonezi, bulgari și români, au neglijat, însă, să vadă ce se întâmplă dincolo de hotarele lor, în zona din care s-au desprins, dar care din start stăteau mai bine la toate capitolele vieții social-economice, ceea ce a constituit un atu puternic pentru acestea în a-și reveni din șocul primit, în urma desprinderii acestor popoare. Mai mult decât atât, pentru mărirea distanței dintre cele două sisteme, și pentru a face cât mai grea comunicarea între ele, au inventat și acel Război Rece, care a ținut lumea într-o alertă continuă, cu sufletul la gură, timp de decenii. Așadar, dezvoltare a fost, atât într-o parte cât și în alta, cu diferența că în vreme ce în zona comunistă se punea un accent deosebit pe cantitate (cât mai mult oțel, cât mai multe mașini, cât mai multă sare etc.), occidentalii s-au ocupat și de aspectul calitativ al dezvoltării, extins nu numai la nivelul producției, ci și al celorlalte domenii ale vieții, acestea fiind, de fapt, o urmare firească a tradiției încetățenite de mai multă vreme. Așa au apărut pe piață mașini și utilaje mai de calitate și mai performante, mărci consacrate de autoturisme, electrocasnice, bunuri de consum care, bine executate și cu un design atrăgător, plăcea oricui, inclusiv nouă, celor dinăuntrul Cortinei de Fier, și pentru care ne dădeam în vânt, cu gândul la posedarea lor. Dar în vreme ce noi continuam să fim îndoctrinați cu aceleași texte, despre menirea noastră de gropari ai capitalismului, competitorii noștri n-au uitat că una din cauzele de bază care a convins masele să treacă la comunism a fost tocmai relele tratamente aplicate acestora, adică truditorilor, mai ales în anii acei de criză. Așa că au schimbat macazul, făcând din clasa muncitoare dușmană, o aliată, realizând acea pace socială între exploatați și exploatatori, între patroni și muncitori. Ce a însemnat aceasta? Salarii mai bune, condiții de muncă și de viață decente, concedii plătite, și nu în ultimul rând, o apropiere a unora de alții, ca oameni. Patronii, mai ales din întreprinderile mici și mijlocii, au coborât din turnul lor de fildeș, altădată cu biciul în mână, suflecându-și mâinile, trecând la treabă alături de muncitori. Lucrurile acestea mărunte au prins, și astfel, prin acea pace socială instaurată s-au lichidat multe din frecușurile și contradicțiile care duceau la pierderi de tot soiul, la opoziția ce părea ireconciliabilă între patroni și salariați, pe care ideologia comunistă se baza la fundamentarea destinului celor două societăți.
Astfel că, în vreme ce noi, comuniștii, ne entuziasmam cu succesele noastre, așa cum erau ele, cu amenințările de gropari ai capitalismului, aceștia au trecut serios la treabă pentru reformarea relațiilor interumane, și-au pus la punct sistemul, l-au dezvoltat, pe deasupra „l-au și pudrat, și coafat", făcându-l mai atractiv pentru toată lumea, dar și pentru noi, cei dinăuntrul Cortinei de Fier. Adevărul este că occidentalii au reușit ceea ce noi, socialiștii, n-am izbândit, făcând sistemul lor mai atractiv, mai eficient, de unde acea tentație căreia mulți dintre ai noștri n-au rezistat. Din aceste motive plecările în Vest erau puține, mulți uitau să se întoarcă, iar presiunea populației nemulțumită și de acest aspect al interdicțiilor, dar și de derapajul societății în sine care se profilase pe promovarea cultului personalității, în detrimentul grijii față de om, de nevoile acestuia, au adâncit prăpastia între cei conduși și conducători, care în cele din urmă a dus la tragica ruptură din decembrie 1989. Vorbind despre soarta socialismului, îmi aduc aminte de remarca unui episcop al Vaticanului, care într-un interviu acordat unui ziarist pe tema problemelor din cadrul Bisericii Catolice, la întrebarea dacă ea va mai rezista, acesta a răspuns. „Dacă era după preoți, biserica, în general, de mult ar fi fost pusă la pământ. Faptul că ea continuă să reziste și va rezista este o dovadă că e de la Dumnezeu". Așa și cu socialismul. Și el trebuie să fie de la Dumnezeu, cu mențiunea că nu știm dacă a fost dat ca binecuvântare sau ca pedeapsă. Un lucru este însă cert. La faptul că el a pășit cu stângul în viața planetară, că el a fost, în ultima instanță, departe de speranțele oamenilor, vina este a celor care l-au interpretat și aplicat, a liderilor, mai mici și mai mari ai sistemului, care, odată ce s-au văzut acolo sus, prea li s-a părut că ei sunt dumnezei.
