Citiți, luați aminte și țineți minte!

Îndemn care vine, nu din partea celui care doar urmează să semneze aceste rânduri, ci, din a unui preacuminte și cu multă minte preot-profesor ortodox, cum puțin ca el mai slujesc astăzi în fața enoriașilor și altarelor bisericilor românilor, dar și pledează academic în aulele facultăților studenților țării. Este brașoveanul-sibian CONSTANTIN NECULA, de la Facultatea de Teologie „Sf. Andrei Șaguna", a Universității „Lucian Blaga" din Sibiu. Așadar, vă invit să-i lecturați una dintre cele mai recente scrieri, pornită din iubirea și năduful căutării și întristării inimii sale. Iar spre a vă convinge că nu-mi atribui nici măcar un cuvânt, întregul text îl voi așeza între cuvenitele ghilimele. Așadar, titlul și conținutul: „Nevoia de România. Am stat în cumpănă! Descumpănit. Fără a voi să-mi rănesc prietenii, angajați sau nu politic. Mă uit însă în ochii oamenilor, și doare, doare cumplit. Nu voi face nicio aluzie politică dacă spun că s-a rupt România, că suntem în greaua încercare de a ne răni și ucide între noi prin cuvinte, atitudini și indolență în raport cu bunul simț. E vorba de oameni azilanți în propria Țară și Cultură, de răniți într-un vertij fără sens al unei unități atât de fragile încât aproape că nu o sărbătorim. Nu-mi găsesc cuvintele. Alerg spre istoria noastră centenară și aflu un aliat în exprimare. Octavian Goga, la 1916, publica la București, la Editura C. Sfetea, volumul de poezii „Cântece fără Țară" (156 pg.). Scria, în fața unei neutralități ce-l înfrigura sufletește, la 15 februarie 1916":

„Recitesc aceste pagini întunecate înainte de a le da la tipărit. Ele s-au desprins pe rând din frigurile neutralității, din așteptarea zadarnică de un an și jumătate în orașul vesel al Bucureștilor. Credeam că nu vor mai vedea lumina zilei și că, dezmințite de realitate, vor rămâne în sertar pe veci, certificate ale unui zbucium care s-a stins - «testimoni del perir mio lento»- cum spune atât de frumos poetul latin. Acum însă, când atmosfera de moleșală a inacțiunii se lasă tot mai grea peste capetele noastre, când dintr-o datorie de sânge se face o socoteală rece de câștig ieftin, acum, mi se pare un act de pietate să ne îngropăm morții în văzul tuturor. Iată de ce public aceste versuri în cari se vor fi strecurat, poate, greșeli de ritm și prozodie, nu s-a strecurat însă nicio minciună. Criticii le pot judeca, deci, în toată liniștea meseriei lor, vânduții și ipocriții pot cere răstignirea, oamenii cinstiți însă, n-au dreptul să le arunce în foc până la prima zi a mobilizării românești". După care părintele Necula revine și spune scriind: „Nu. N-am să preiau din volum decât un fragment din poezia care mă pune cel mai tare pe gânduri azi, intitulată «Fără Țară», dedicată de Goga «factorilor răspunzători», ea se încheie astfel: «Azi simt cum noaptea se coboară,/Pe dimineața mea de ieri,/Cum cântul meu se înfășoară/În giulgiul veșnicei tăceri…/Și printre voi îmi duc povara/Stropit de râs și de noroi,/Căci vai de cine-și pierde țara/Ca să și-o ceară de la voi»".

Apoi, eminentul teolog-profesor Necula conchide: „Stropit de râs și de noroi, un ardelean își cere dreptul la Țară. O mustrare călătoare, un strigăt de rămas în ochii celor ce-și iubesc morala creștină autentică și neamul. Ne-am uitat morții, ne-am uitat zilele și nopțile de încrâncenare, ne-am pierdut cu totul busola morală? Luptat-au oare cei pe care ne zidirăm libertatea celor 100 de ani, sub steaguri și impregnate în păcat ori ideologii partinice? Ne-au topit străinii clopotele să le facă tunuri care să scuipe pe noi moartea. Acum le topim în melasa indecenței și lipsei de iubire, ucigându-ne cea mai de preț frontieră a României Mari. Frontiera cu înaltul Cerului ale cărei borne sunt crucile celor răstigniți pentru libertatea noastră. Nu, nu suntem un neam de învinși, de cerșetori de libertate. Ridicați-vă și Credeți. Nădăjduiți. Iubiți. Munciți. România are nevoie de noi. Acum. Nu mâine. Sus inima, nu opriți rugăciunea și rănile nu le opriți de a împlini Binele. Nu din smiorcăieli ne vine libertatea! Durerea morților uitați așezați-o în curaj. Nevoia de România se măsoară în faptele noastre".

NOTĂ: Nu știu dacă și tu cititorule simți o anumită nedumerire, precum am simțit-o eu lecturând întâia oară întregul text și punându-l în contextul zilelor noastre! Am, însă, convingerea că nu mă înșel când afirm că acest convingător strigăt de durere și de îndemn la speranță și acțiune imediată, este adresat tuturor românilor. Fie că sunt în țară sau în pribegie prin lumea largă. Și nici că sunt tineri adolescenți sau în floarea vârstei. Ori bătrâni cu arginți la tâmple, optimiști sau pesimiști! Cred că cel mai urgent lucru dintre toate urgențele câte sunt este ÎMPĂCAREA ȘI NU ETERNA SFADĂ! CÂT MAI DEVREME SĂ NE UNIM CU ȚARA, ȘI AȘA SĂ RĂMÂNEM ȘI DUPĂ SĂRBĂTOAREA CENTENARULUI UNIRII DE LA ALBA IULIA! DE NU VOM FACE ASTFEL, DE NU VOM FI ÎNȚELEPȚI MAI MULT CA ORICÂND, ATUNCI NE MERITĂM TOT MAI TRISTA SOARTĂ!

 

Lasă un comentariu