HOLOCAUSTUL ÎN MEMORIA SUPRAVIEȚUITORILOR (II)

Distribuie pe:

De un tratament mai uman a beneficiat Leopold Karpelesz ai cărui șefi nu au insistat pentru purtarea stelei galbene și nu a avut probleme cu colegii de muncă; au fost însă și cazuri când evreii erau agresați la ieșirea din sinagogă sau pe stradă; este singurul care își amintește de o reacție organizată a tinerilor evrei, care organizau pătrate înarmate cu bâte ascunse în mânecile hainelor, pentru a-i descuraja pe agresori.

Sara Löbi nu a cunoscut agresivitatea celorlalți din simplul motiv că familia ei a preferat izolarea în propria locuință.

În amintirea Julianei Mestitz, familia ei nu a suferit din partea concetățenilor; o singură dată, câțiva evrei au fost coborâți din trenul de Budapesta, pentru că nu ar fi avut dreptul să călătorească împreună cu alții.

Comportamentul autorităților, după ocuparea Ungariei de către trupele germane, este amintit sporadic de supraviețuitori.

Nicolae Berman povestește despre rechizițiile făcute pentru ofițerii germani și maghiari, constând în diverse obiecte din casă, destinate confortului acestora, unde aceștia erau cazați.

Nenorocirea și umilirea unora au fost sursa bunăstării altora: steaua galbenă, obligatoriu de purtat prin lege de către evrei, a început să fie confecționată și comercializată în magazine după cum a rămas în memoria lui Samuel Csernovits.

Ridicarea din locuințe a rămas în memoria tuturor. Totul s-a desfășurat după un scenariu bine pus la punct și scrupulos aplicat de autorități.

Din 2 mai 1944 au circulat zvonuri sumbre mai întâi, ordine precise apoi, emise de autorități și transmise prin jandarmi.

Frații Elisabetei Dicker, venind acasă la Păingeni, în 2 mai, au anunțat ordinul dat evreilor din Târgu-Mureș în vederea evacuării. În noaptea de 2 spre 3 mai, pe la ora 2, familia a fost anunțată să fie pregătită pentru dimineața următoare, cu cel mult 20 kg bagaj.

În Târgu-Mureș, ordinul transmis în 2 mai prin Sinagoga mică, obliga la rămânerea în case și pregătirea pentru concentrarea în ghetto-uri,de unde, apoi urma, conform afirmațiilor autorităților, trimiterea la muncă. Leopold Karpelesz își aduce aminte că nimeni nu a protestat, sfatul liderilor bisericii fiind de a nu opune rezistență pentru a nu fi împușcați, de altfel, convingerea că vor merge la muncă îi oprea, odată în plus, pe evrei de la orice opoziție.

Imaginea taberelor de muncă părea cu atât mai verosimilă cu cât bărbații tineri au fost mobilizați în armata maghiară, în cadrul unităților de muncă, unde, deși condițiile erau din ce în ce mai umilitoare, erau mult mai bune decât cele rezervate familiilor lor.

Evacuarea propriu-zisă a fost simplă, rapidă și eficientă.

În dimineața zilei de 3 mai evreii au fost adunați de la porți, încolonați și duși în ghetto-uri. Acestea erau amenajate în foste fabrici de cărămidă dezafectate. Puțină simpatie a însoțit convoaiele de deportați.

Câțiva vecini ai familiei Dicker din Păingeni i-au însoțit o parte din drum, în semn de tristă solidaritate. Ladislau Grün își amintește de vecini, care plângeau când convoiul a trecut pe lângă casa lor.

Majoritatea au fost însă, dacă nu agresivi, indiferenți. Unii au dorit să profite: în Târgu-Mureș, 500 de cereri aparținând unor etnici maghiari, au fost făcute pentru preluarea afacerilor evreilor deportați.

Viața în ghetto, în cele 3-4 săptămâni petrecute acolo, a fost extrem de dură. Moartea trebuia să pară o ușurare în comparație cu ce urmau să îndure acolo evreii.

Memoria supraviețuitorilor păstrează imagini șocante: lipsa alimentelor și împiedicarea celor care doreau să ajute; oameni înghesuiți în spații restrânse, alții, care-și improvizau adăposturi din cearșafuri sau pături sprijinite pe prăjini; mulți oameni, bănuiți că ar ascunde valori, maltratați pentru a destăinui unde le-au ascuns, inclusiv, îndeosebi femeile, controlate în cele mai intime locuri; în urma bătăilor suferite, mama fraților Marta și Ladislau Grün a albit peste noapte, iar tălpile i s-au umflat nemaiputând umbla; unii, mai tineri atunci, au fost folosiți la munci în ghetto sau în oraș. Nicolae Berman își amintește că ajuta la bucătărie și făcea curățenie. La fel, Susana Riegelhaupt, după vizita medicală și efectuarea unui vaccin, a fost trimisă alături de alte fete la cantina ofițerilor germani și unguri din oraș, de mâncare nu primeau decât resturile de la masa ofițerilor.

După trei săptămâni a urmat îmbarcarea în trenuri de marfă cu destinația Auschwitz.

(va urma)

Lasă un comentariu