„Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toți cei vinovați de mutilarea Transilvaniei și-au primit o cumplită pedeapsă: Hitler s-a prăbușit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împușcat ca un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârșit în spânzurătoare; Ciano, la stâlp sub gloanțele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis când nemții l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiții stranii la două luni după funestul arbitraj... Transilvania noastră e vrăjită". (M. Manoilescu, ministrul român de externe prezent la Diktatul de la Viena).
Neîmpăcată să vadă Transilvania unită cu România, dar și să accepte că „superiorii" maghiari minoritari au ajuns, din națiune dominantă, să aibă egalitate de drepturi cu românii (Constituția României din 1923), Ungaria a „îmbrățișat" ideologia fascistă și, „curtându-i" pe Hitler (Germania) și pe Mussolini (Italia), și-a ridicat „spada" din nou împotriva „slugii" România! Românii „inferiori" s-au conformat și, văzând că nu se pot baza pe englezi și francezi, în tragicul an 1940 au tot purces la „stăpânul" de la Berlin, unde prim-ministrul Gigurtu l-a informat că România preferă să facă un schimb de populație cu Ungaria, dar într-un cadru mai larg de state (26 iulie). Recomandarea lui Hitler, de a ne înțelege pașnic cu ungurii, s-a concretizat în începerea tratativelor româno-maghiare (eșuate!) la Turnu Severin și Craiova (16-24 august). Atunci, nicidecum, diplomații maghiari nu au vrut să audă de propunerea delegației române (V. Pop) de a se face, între România și Ungaria, un schimb de populație bazat pe evacuarea completă a ungurilor din România! Așa s-a ajuns ca, dictatorul Hitler să preia „frâiele" situației, stabilind el însuși limitele partajării - mutilării - Transilvaniei românești (26 august). Nici n-a apucat să se pronunțe bine Hitler, că deja raidurile de avioane maghiare au survolat și violat spațiul aerian al României dezonorate. Între timp, noi, românii, îl aveam ca reprezentant oficial la Viena, însărcinat cu depline puteri pentru încheierea tratatului, pe ministrul de externe M. Manoilescu (care, speriat, anunța la București, în 29 august, că „stăpânii" de la Viena au proferat amenințări cu sfârșitul României Mari, dacă România nu acceptă „partajul")! Și astfel s-a ajuns, fără să tragem un glonț, ca, Consiliul de Coroană de la București să accepte „arbitrajul" (la ora 4 dimineața, în 30 august), devenind o simplă formalitate a ce urma să se întâmple peste 11 ore, la Palatul Belvedere din Viena, unde s-a hotărât ca România să cedeze Ungariei nord-estul Transilvaniei (43.492 km2, cu o populație de 2.667.007 locuitori români), care trebuia evacuată în termen de 15 zile (mai înainte, la 26 iunie, U.R.S.S. a dat un ultimatum României în urma căruia s-a acceptat ca Basarabia și nordul Bucovinei, adică un teritoriu de 50.500 km2 și o populație de 3.800.000 de români, să fie cedate sovieticilor și evacuate în termen de 4 zile!). Însă nici ungurii, nici rușii, nu au respectat termenele de „preluare" a teritoriilor, deschizând focul împotriva românilor pașnici!
În nord-estul Transilvaniei, armata ungară nu a mai ținut cont de niciun fel de lege și, în complicitate cu minoritatea maghiară, a pus în practică un mecanism sumbru de ocupație. Fie că au recurs la o administrație militară (sept.-nov.1940), fie la una civilă (1941-1944), „stăpânii" Transilvaniei ocupate au dat dovadă de o intoleranță care nu are nimic în comun cu civilizația secolului XX! Românii au fost supuși unui regim diabolic de exterminare, fiind crunt terorizați prin expulzări, dislocări de populație, maltratări, bătăi, schingiuiri, crime, jafuri, rechiziții, asasinate. De asemenea, peste 150.000 de evrei au fost deportați din Transilvania în lagărele de exterminare naziste...
