Vocația și zelul țin de adevăratul slujitor în stare de trezvie. El nu are odihnă până ce nu știe că totul merge bine, iar credincioșii sunt conduși pe calea mântuirii. Un exemplu de vocație și zel a fost și este Sfântul Niceta de Remesiana. Că i se atribuie și calificativul de „gotul", fiindcă a predicat și la goți; de „romanul", fiindcă a fost în atâtea rânduri la Roma, aceasta nu diminuează faima aceluia care a fost la vremea sa „apostolul dacoromânilor".
Niceta se naște în „romaniile" din Balcani, din părinți creștini strămoși ai macedoromânilor. După o educație aleasă în familie, la școlile timpului, dar mai ales pe lângă un centru episcopal, tânărul Niceta (sau Nichita) pleacă la Tomis, Constantinopol și Roma și apoi ajunge episcop de Remesiana (Bela Palanka, aproape de Niș), în jurul anului 367. Conduce episcopia aproape cincizeci de ani și existența acestuia este dovedită de scrisorile Sfântului Paulin de Nolla, prieten cu Niceta. Pe lângă misiunea de întărire a comunităților dacoromâne din dreapta și stânga Dunării, Niceta continuă convertirea bessilor din Răsărit (Basarabia de azi), a readucerii goților la ortodoxie, a convertirii popoarelor migratoare. El propovăduia în limbile latină și greacă, gotică și mai ales în daco-romană atunci în formare.
Din poemele Sfântului Paulin de Nolla, reiese că teritoriile de misiune ale lui Niceta erau de o varietate rară, când sumbre, când încântătoare, mai ales în Dobrogea. Mijloacele și metodele misionare ale lui Niceta diferă de la regiune la regiune, de la popor la popor, de la limbă la limbă. Atât Paulin de Nolla, cât și Ghenadie al Marsiliei și alții laudă lucrul cel bun al lui Niceta. Bunătatea sa, apropierea de oameni, creștini sau păgâni, cunoașterea îndeletnicirilor și obiceiurilor lor îl făceau pe apostol să fie căutat și respectat. El era smerit și se îmbrăca simplu, dar cu multă îngrijire, ceea ce îl făcea plăcut oriunde mergea.
Bun din fire, cuviincios prin slujire, adăuga la acestea glasul său de aur și cântecul în limba ascultătorilor. El a reușit, prin muzică, să apropie oamenii de pe uscat sau de pe mare în același imn măreț închinat lui Hristos spre mântuirea tuturor. Prin muzică, omul își satură și pântecele, spunea vrednicul ierarh. Pelerinajele făcute în Italia la moaștele Sfântului Felix erau însoțite de imne și cântări știute și gustate de către toți. Privegherile de toată noaptea, cu metanii, închinare, aprindere a luminărilor constituiau un cadru de evlavie deosebită, aceeași atunci, ca și astăzi - îndeosebi cu prilejul hramurilor. Dar sfârșitul de veac IV și începutul celui de al V-lea erau frământate de eresurile ariene și ale monahilor audieni cărora Niceta nu numai că le-a răspuns, ci a reușit să le înlăture influența și să le oprească prozelitismul. Prin imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, Niceta reușește să introducă cântarea în comun și să transmită învățătura cea adevărată (Mărturisirea niceoconstantinopolitană) în toată aria sa misionară presărată cu multe seminții. În același timp, și prin aceeași metodă a poeziei-cântate, Niceta introduce și generalizează cinstirea îngerilor, sfinților, moaștelor, obiectelor sfinte…
Ca misionar cu largi vederi, Niceta folosește pentru catehizare, convertire și stabilitate în credință imaginea, icoana, pictura - „biblia neștiutorului de carte", reușind să spulbere nălucirile păgâne despre însuflețirile astrelor, amestecul acestora în viața oamenilor (a stelelor fixe sau căzătoare). Superstițiile, practicile vrăjitorești și ghiciturile erau măiestrit înlăturate de către cateheți prin inițieri în viața creștină și trăirea în Hristos. Concomitent cu misiunea sa, Niceta se pregătea și cunoștea nivelul teologic de aleasă artă în slujire și propovăduire al Sfinților Trei Ierarhi în Răsărit, ca și al Fericiților cugetători din Apus, Ieronim și Augustin. Se pare că și el a tradus în limba latină pentru Sfântul Paulin de Nolla regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare și scrierile asceților egipteni.
În ceea ce privește credința cea adevărată, Niceta a apărat-o prin predică și prin cateheză, prin slujire, dar mai cu seamă prin comportare. Alt succes al misiunii lui Niceta a fost întărirea vetrelor monahale. O parte importantă a vieții lui Niceta o formează trăirea în Hristos prin sincera prietenie cu Sfântul Paulin. Acesta îl numește pe Niceta „Sfânt părinte și fericit pământul și fericite popoarele la care vei ajunge acum plecând de la mine". Într-adevăr, prin Niceta, Bizanțul s-a întâlnit cu Roma și Nolla, și s-au împăcat popoarele din Răsărit și Apus.
Dar Niceta a lăsat și lucrări de teologie (dogmatică, apologetică, exegetică, omiletică și catehetică), printre care un Catehism, Despre Sfântul Duh, Despre rațiunea credinței, Despre foloasele cântării în psalmi, Despre priveghere, Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm și multe altele. Aceste lucrări au fost, pe lângă cugetarea Sfințitului ierarh și manuale pentru școlile catehetice sau pentru pregătirea preoților, școli organizate de Niceta în biserici sau în locașuri speciale. Sfântul Niceta este exemplu de credință curată și ecumenism înțelept, un trăitor și următor al lui Hristos și exemplu pentru toți credincioșii de atunci și de astăzi.
Niceta de Remesiana a trecut către Domnul la adânci bătrânețe, cu peste 50 ani de arhierie. A fost cinstit ca Sfânt de toată creștinătatea din Apus și Răsărit, iar credincioșii români l-au venerat și l-au pomenit ca ocrotitor național și patron al Legii strămoșești. Pentru viața sa deosebită și pentru faptele sale mărețe, Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana este cinstit ca sfânt de Biserica Ortodoxă Română, fiind prăznuit în fiecare an, la data de 24 iunie.
