Șansa supraviețuitorilor de azi a fost mutarea în lagăre de muncă. Regimul zilnic, constând în până la 14 ore de muncă pe zi, alături de muncitori liberi uneori, era mai suportabil. „La Teplice... lucram la o fabrică de bombe, eu trebuia să le montez coada. Munceam câte 8 ore în trei schimburi și chiar dacă traiul era mai ușor, oamenii continuau să moară din cauza bolilor... La sfârșitul lui aprilie am fost transferat la Terezin, unde era un fel de garnizoană model.... Aici erau aduse delegații ale Crucii Roșii Internaționale pentru a se demonstra opiniei publice că evreii deportați trăiesc excelent", rememorează Eva Moskovits. „În data de 6 decembrie (1944), pentru zece dintre noi, Moș Nicolae ne-a adus drept „cadou" transferul la Oberaltstadt... Eu lucram într-o sală cu vreo 20 de mașini, cu mai multe fete poloneze, care chiar acolo aveau locul de muncă... Adeseori, ața de la mașini se rupea, iar atunci trebuia să ne băgăm mâinile, chiar dacă mașinile mergeau continuu. Mâinile ne erau umflate groaznic și în plus ne erau și înroșite, pentru că se iritau de la scame", își amintește Susana Riegelhaupt. „La Dachau, totul era schimbat, stăteam zece într-o baracă, ne-au dat paie, pături, linguri și gamele. Pe lângă Auschwitz, aici era un fel de Hilton. Lucram în construcții, săpam, puneam cale ferată într-o pădure unde, cred eu, era o fabrică de muniție... Chiar dacă la Kaufenring era mai „lux", se murea pe capete, în fiecare dimineață câteva căruțe pline cu morți fiind duse la groapa comună", ne spune Ladislau Grün. „În luna februarie (1945), ne-au dus înapoi la Buchenwald, făcând pe drum vreo 4 zile din cauza bombardamentelor. Aici era organizat deja în clandestinitate, un comitet al deținuților foarte bine pus la punct: nu se permitea nici unuia să fure mâncarea de la altul sau să se bată cu un deportat. Ne-au pus, timp de câteva săptămâni, să lucrăm la o carieră de piatră, unde trebuia să tragem căruțe pline cu bolovani. Când ne întorceam seara de la lucru, numeroși oameni erau istoviți și cădeau pe jos, fiind mușcați de câinii S.S.-iștilor, mulți murind din cauza asta", declară Leopold Karpelesz.
În toate acele luni de muncă forțată, teroare și moarte, deportații și-au pus speranța în apropierea armatelor eliberatoare. Au supraviețuit cei mai robuști, cei cu voința de a trăi cea mai puternică, iar uneori cei cu șansă. Eliberarea a venit în cele mai neașteptate momente și împrejurări.
Pentru Samuel Csernovits a fost dramatică. Abia revenit din pragul morții, aude, în 27 aprilie, știrea sosirii anglo-americanilor. „Ne-au dat de mâncare, iar eu am amestecat tot felul de alimente și am făcut o formă gravă de dizenterie, astfel că, din nou eram în pragul morții. M-au dus în fostul centru de recreere al S. S., unde Crucea Roșie Internațională a făcut un spital. Aveam 29 de kg și nu eram decât o colecție de piele și oase". „De 1 mai, toți nemții fugiseră... Deodată, gardul a fost doborât de un tanc american. Un soldat mi-a dat o gumă de mestecat. Eu aveam 32 de kg și abia mă țineam pe picioare. Primul lucru pe care prizonierii l-au făcut a fost acela de a sparge magaziile S.S., pentru a-și lua hrană. Mulți au murit mâncând, deoarece organismul nu mai era obișnuit cu hrană din belșug", știm de la Ladislau Grün. Din amintirile Evei Moskovits aflăm că, după ce au fost transferate la Terezin, unde s-au bucurat de un anumit confort, nemții au plecat... Chiar dacă nu mai vedeam paznici, ne era frică să fugim, credeam că e doar o capcană. În cele din urmă, a apărut salvatorul, și acesta se numea Armata Roșie". Eliberarea Sarei Lobi a avut chiar accente comice: „În data de 5 mai, au venit trupele anglo-americane și ne-au eliberat. Ne-au dat de mâncare tot felul de delicatesuri, pături, haine, citrice. Am luat salamul și pătura și am pornit... cu scopul de a ajunge la o gară. Ne-am tot uitat într-o curte și am dedus că n-ar fi nimeni prin casă. Masa era frumos aranjată, am mâncat o supă de cartofi, am tăiat un pui pe care l-am pus să fiarbă, am făcut baie, ne-am pieptănat pentru prima oară după aproape un an, am găsit haine, aveam tot confortul. Ne-am culcat, dar am fost trezite de niște soldați cu puști, chemați de proprietarii casei, aflați în vecini. Toți și-au dat seama de unde venim, au râs un pic pe seama prostiei noastre și ne-au condus înapoi în lagăr."
(va urma)
