HOLOCAUSTUL ÎN MEMORIA SUPRAVIEȚUITORILOR (V)

În Europa răvășită de război, cu răsăritul aflat sub control sovietic și proprietățile lăsate în urmă, risipite, gestionarea libertății nu a fost un lucru ușor. Mulți evrei din estul Europei au preferat să rămână în lagăr până la emigrarea în Occident sau în Palestina.

Supraviețuitorii din Tg-Mureș s-au întors, în cea mai mare parte.

Drumul de întoarcere a fost dificil, cu obstacole neașteptate; numai speranța regăsirii familiei le-a dat forța fizică și morală necesară. Acasă, nimic nu mai era la fel ca înainte: locuințe pustii, surse de venit minime, familii - cu puține excepții - distruse, amintirea ostilității inumane a multor concetățeni, o viață de luat de la început, aproape din nimic.

„După ce ne-au dat de mâncare și medicamente (eliberatorii) ne-au urcat în trenuri să venim acasă. Pe drum însă, m-am îmbolnăvit de tifos și aveam febră foarte mare. M-am rugat de cei din tren să nu mă lase în Ungaria la vreun spital, ci să mă aducă până în țară. Așa am ajuns la Oradea, unde am stat internată șase săptămâni. În luna iulie am venit la Tg.-Mureș ... după câteva săptămâni m-am reîntâlnit cu tatăl și fratele meu mai mare. Doar ei supraviețuiseră. În casa de la Păingeni nu mai era nimic, așa că ne-am mutat la Tg.-Mureș" își încheie rememorarea Elisabeta Dicker.

„Odată ajunse în Tg.-Mureș, am fost duse la sanatoriu, actuala maternitate veche, unde se acordau îngrijiri celor întorși din lagăre. În casa noastră, care nu era prea mare, locuiau patru persoane și au trecut trei săptămâni până m-am putut muta într-o cameră cu prietena mea Lili. Îl tot așteptam pe fratele meu, Tiberiu, dar nici el nu s-a întors: a murit la începutul anului 1945 într-un lagăr de muncă în Crimeea" povestește Eva Moskovits.

După o perioadă de refacere, într-o tabără de lângă München, cu noi cărți de identitate și echipat cu o elegantă uniformă de tanchist S.S. Ladislau Grün a luat calea spre casă: „Până la Praga am mers în vagoane «omenești». Acolo ne-au dat niște bani și ne-au avertizat să nu vorbim nemțește sau ungurește, că am putea fi linșați. Până la Budapesta am călătorit într-un bou-vagon. Aici mi-am vândut cizmele și, din banii primiți, tata a cumpărat trei maieuri. Tot la Budapesta am asistat la o scenă cumplită: un jandarm a fost recunoscut și lumea a sărit pe el; cred că l-au omorât. De la Budapesta am călătorit pe un vagon-platformă, dar nu ne mai interesa nimic, deoarece ajungeam acasă. În 17 septembrie eram la Cluj; în gară ni s-a spus că un mărfar pleacă spre Tg-Mureș. Împreună cu tata fugeam spre acel tren când, deodată, am încremenit: pe un peron era sora mea... După o săptămână am ajuns toți trei la Reghin. În casă totul era gol, iar mama nu mai era".

Marta Grün își amintește: „Imediat (după eliberare) am fost preluați de medici polonezi de la Crucea Roșie și internați în fostul spital al S.S. din Auschwitz. Apoi, am fost dusă la Katowice și la Cernăuți. De aici ... ne-au dus până la Kluțk, lângă Minsk pentru că acolo era un centru de distribuire spre țările de baștină. În august 1945 am ajuns în România. Nu am avut puterea sufletească să mă duc acasă la Reghin, deoarece nu credeam că mai am pe cineva apropiat în viață. Așa că m-am oprit la Cluj, unde am stat la niște rude și în fiecare zi, când veneau trenurile din vest, mă duceam la gară în speranța că o să îi întâlnesc pe tatăl și pe fratele meu. În 17 septembrie s-a întâmplat minunea: ne-am întâlnit cu toții".

Mutată împreună cu multe alte deținute din lagăr în lagăr, la începutul anului 1945, Juliana Mestitz, bolnavă și slăbită, a fost lăsată într-o localitate din Cehoslovacia unde a fost adăpostită și vindecată. „Am stat la ei trei săptămâni (între timp războiul luase sfârșit), iar apoi m-au dus la un spital de pe teritoriul Germaniei unde am primit primele îngrijiri de specialitate. După alte câteva săptămâni am ajuns la un alt spital, apoi am mers cu niște autobuze speciale pentru bolnavi la Praga, iar de aici la Budapesta. În capitala Ungariei am stat o săptămână și mi-am găsit niște rude care m-au ajutat să iau trenul spre Tg-Mureș. Acasă erau cei doi frați ai mei".

(Va urma)

Lasă un comentariu