Formarea României Mari, după atâtea nedreptăți și abuzuri ale maghiarilor în Transilvania, sub dualismul perioadei 1867-1918, s-a dorit a fi temelia reconcilierii și echității româno-maghiare. Este și motivul pentru care, în Constituțiile românești din 1923 și 1928, au fost incluse și articolele despre egalitatea cetățenilor în drepturi indiferent de naționalitatea lor. Dar, fiind o conjunctură internațională nefastă, norii negri ai istoriei s-au abătut din nou asupra Transilvaniei și, în ciuda unui acord bilateral care prevedea preluarea Transilvaniei într-un climat pașnic de către Ungaria, la 5 septembrie 1940, circa 300.000 de soldați unguri au invadat nord-estul Transilvaniei și au recurs la violențe demne de o civilizație realmente primitivă. Sfidându-se orice normă juridică și morală, trupele horthyste nu au ținut cont că majoritatea populației era de origine română în proporție de 50,2% și s-au compromis, recurgând la terorizarea populației românești și prin masacre, violuri, devastări, deportări în lagăre, expulzări în masă (dintr-un total de 218.919 români, până în 1943, s-au consemnat 1254 cazuri de preoți), refugiați (peste 500.000) etc. În acele triste zile, Ungaria a văzut în Biserica Ortodoxă Română una din piedicile majore în calea realizării planurilor ei de maghiarizare și anexare cu forța a Transilvaniei, astfel încât, nenumărați preoți ortodocși au fost umiliți, alungați, deportați și asasinați, bisericile ortodocșilor au fost devastate și pângărite sau distruse, cimitirele au fost profanate, iar creștinii au fost obligați să renunțe la limba, numele și „legea" lor. Practic în primii doi ani ai stăpânirii horthyste, 901 români au fost uciși fără motiv și judecați, iar 6.813 au fost maltratați prin schingiuiri, în vreme ce nu mai puțin de 11.519 intelectuali au fost expulzați încă din primele zile (printre care și episcopul Nicolae Popovici al Oradiei) și s-au făcut niște crime abominabile despre care Raoul Șorban scria: „Regimul amiralului Horthy a fost inaugurat și consolidat prin teroare, prin cea mai cumplită teroare pe care cunoscut-o Europa centrală în istoria sa modernă. Ei bine, în Ungaria lui Horthy, teroarea a devenit o instituție. În administrație, în universități, în armată, în presă, pretutindeni, teroarea era servită cu frenezie, cu simțiri, cu elan, cu tensiune (...) Când va veni cronicarul, să răscolească faptele și să ne dea tâlcul lor, lumea va vedea și va judeca ceva ce noi știm deja, și anume că, ordinea de lucruri ce domnește în Ungaria astăzi, este întoarcerea la un despotism desfrânat și compromite tot ceea ce înseamnă libertate, demnitate și progres". Totodată, mitropolitul Ardealului, Nicolae Colan, adăuga: „Ne așteptam la o răfuială cu vecinii de la apus, dar nu credeam că va veni în forma aceasta (...) Noi nu suntem produsul Trianonului; unitatea noastră politică se bazează pe faptul dăinuirii și pe dreptul existenței noastre ca națiune pe pământul acesta (...) Un popor care nu este în stare a-și apăra ființa și patrimoniul național, nu este vrednic să trăiască (...) Grele au fost chinurile și prigonirile de care ați avut parte în răstimpul acesta, aici. Ați fost batjocoriți, loviți, uciși, avutul... a fost jefuit, lăcașurile în multe locuri v-au fost dărâmate, arse sau închise, preoții voștri au fost alungați și sufletul vostru a fost oprit de a-și mai arăta credința strămoșească și dragostea de neam". Pentru toate aceste aberații săvârșite de maghiari, prim-ministrul ungur Teleky s-a „justificat", zâmbind, în fața aceluiași episcop ortodox român, de atunci, Nicolae Colan: „să nu vă mirați, căci astfel de lucruri și la o nuntă se întâmplă foarte adesea, de cum la un fapt istoric atât de însemnat pentru maghiari".
Veninul urii maghiarilor s-a revărsat și în așa-numitul „război al crucilor", din primăvara anului 1942, când guvernul Ungariei a dat ordin minorității maghiare din Transilvania ca să pună în vedere parohiilor românești să înlocuiască imediat inscripțiile românești de pe cruci și înlocuirea lor cu inscripții maghiare. S-a recurs la un astfel de gest după ce, la 5 iulie 1941, s-a încercat „reorientarea" românilor ortodocși către Ungaria, în condițiile în care regentul Horthy a instalat oficial, ca șef al Bisericii Ortodoxe maghiare (!), cu reședința la Munkacs, pe Mihail Popoff.
