Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, am considerat necesar să relatăm un pasaj din remarca marelui șef de stat al Franței, Charles de Gaulle, apreciat de francezi ca cel mai important de la Napoleon încoace, și nu întâmplător mare admirator al lui Nicolae Ceaușescu, aflat, în luna mai 1968, în România, într-o vizită oficială de cinci zile. Perioadă în care studenții francezi au pus la cale o mare manifestație de stradă, în urma căreia generalul a și abdicat. Iată ce-i spune acesta lui Ceaușescu pe această temă, marcat, evident, de eveniment: „Mon cher Nicolas, poporul francez e un popor ciudat, de ce are, de aia vrea mai mult. Cum să împaci un popor care a învățat să consume atât de multe feluri de brânzeturi și tot atâtea soiuri de vinuri? E foarte greu. Până la urmă în asta stă nemulțumirea, că vrea mai mult și mai mult!" (Iulian Vlad, Confesiuni pentru istorie, p. 287).
Fără a face o paralelă între situația poporului francez și a celui român, trebuie să recunoaștem că, în puțini ani, socialismul a reușit să realizeze foarte mult pentru români, construind fabrici și uzine, punând pe picioare o agricultură modernă, stimulând învățământul, construind locuințe etc. Cu alte cuvinte, el a reușit ca în scurt timp să asigure românilor locuri de muncă suficiente, venituri rezonabile, acces gratuit la toate formele de învățământ, locuințe, ceea ce putea să însemne un trai liniștit, pentru cei care se mulțumeau cu atât. Faptul acesta nu era, însă, suficient pentru cei care doreau mai mult de la viață, și din aceștia erau nu puțini, printre care și propria familie. De altfel, cerințele noastre se înscriau în dinamica existențială firească a oricărui popor, care dorește să se autodepășească, motiv pentru care se tinde spre mai mult și mai mult.
Cu toate că francezilor, în general, și studenților, în special, nu le lipsea nici libertatea de mișcare, de asociere etc., ceea ce la noi cam era bătut în cuie, ei și-au exprimat dur această dorință de mai mult și de mai bine. Așadar, ajungând, în perioada 1965-1980, la un nivel de trai acceptabil, și pentru că socialismul era un sistem social-politic închis, românii au constatat și ei nemulțumiri pentru această îngrădire a libertății conștiinței și de mișcare. Dacă vroiai ceva mai mult, maximul care putea fi oferit era o excursie, la doi ani, într-o țară socialistă europeană, și aceasta, pentru cei care au trăit asemenea momente, știu în ce condiții. Faptul acesta al dorinței de libertate fost mai mult conștientizat după plecarea din comunitățile românești a sașilor și șvabilor în Germania, a evreilor în Israel sau America, în intervalul 1970-1980, fenomen cu efect de bumerang, care a dus la păstrarea legăturilor, și peste graniță, cu vecinii și prietenii lor din România, cel mai adesea prin reveniri, ca vizitatori, în țara de unde au plecat. Și cu toate strădaniile de a închide canalele comunicării, primind în vizită sau, mai rar, mergând în vizită, așa au aflat românii că în vest există un alt mod de viață, o societate mult mai pragmatică, mai bine organizată și pusă la punct, tentantă, care, unora le-a furat ochii, iar alții au fost furați cu totul. Peste această stare de spirit, ca factor agravant a fost și înfiriparea treptată a cultului personalității, „iubitului conducător", fenomen depreciativ moralicește, care a influențat în rău încrederea în dogmele comuniste, în seriozitatea mersului normal înainte.
Ajungând la un anumit nivel de bunăstare, românii au început să-și pună tot mai des problema nevoii și a accesului la libertatea de gândire, dar și de mișcare, pe care le invocau la imperativ, tot mai mult, ca sâmbure al principalelor nemulțumiri ridicate la nivel de cerință majoră existențială. În consecință, socialismul, așa cum era el, a început să devină o haină prea strâmtă pentru nevoile și aspirațiile noastre.
Ca parte a acelor vremuri am trăit din plin asemenea sentimente de insatisfacții. Ca ziarist la ziarul județean aveam un serviciu bun și de prestigiu, pentru că la acea vreme nu oricine putea să practice o asemenea meserie de mare responsabilitate civică. Soția, profesoară de liceu, avea și ea motive de împliniri profesionale. Într-un cuvânt, câștigam, relativ bine, dispuneam de apartament cumpărat, de mașină și de garaj, dar ceea ce ne lipsea era tocmai acea libertate de a vedea lumea așa cum ne-o doream. Pentru că, țările socialiste le știam deja, în dorința noastră de cunoaștere a înmugurit îndrăzneala de a „ataca", turistic, Occidentul.
Aici a fost aici! Barierele erau multe și însemnate. Prima condiție era să faci rost și să dispui de echivalentul a 300 de dolari, puși la BNR, dar nu de oricine și nu oricum. Sursa trebuia verificată de organe și era validă, dacă ei se convingeau de acest lucru. A doua etapă, deloc ușoară, a însemnat aprobarea unei cereri de către adunarea generală a colectivului de la locul de muncă și înaintarea ei, pe baza rezoluției acesteia, forului ierarhic, în cazul subsemnatului, Biroului Comitetului Județean de partid. Momente de mari emoții și într-un caz și într-altul, pentru că oricând se putea găsi vreun ins care să-ți poarte sâmbetele și să spună că, undeva, cândva, ai suflat o vorbă împotriva regimului etc. Spre cinstea colegilor mei de atunci nu s-a întâmplat așa ceva.
Cererea aprobată era înaintată secretarului județean cu propaganda, de care redacția aparținea direct, care avea obligația să o supună aceleași proceduri, Biroului comitetului județean. O chestiune delicată, și pentru a sonda șansele de reușită era necesară o audiență la secretarul amintit, pentru explicații mai detaliate. Prima noastră cerere în occident a fost pentru Turcia și Grecia, prin Bulgaria. Pentru această zonă cererile erau mai puține, dat fiind faptul că țările amintite păreau cele mai slabe ale lanțului capitalist, dar deținătoare a celor mai semnificative vestigii ale antichității, cu care doream să începem periplul nostru prin Occident.
Iată, pe scurt, cum a avut loc aprobarea în forul amintit, relatată după anul 1990. Primul secretar de la acea vreme (1980), Nicolae Vereș, a pus în discuție cererea mea, care a fost respinsă în prima fază de ceilalți, pe motiv, că unul din profesorii de la UMF, un maghiar, a rămas, cu o lună în urmă, în străinătate. Obiceiul era ca după fiecare rămânere în occident a cuiva, cel care a dat aprobarea să fie tras la răspundere, lucru care de multe ori se solda cu sancțiuni sau degradări din funcții. Norocul meu și al soției a fost existența la conducerea județului a unui conducător luminat și apartenența mea ca ziarist la Organizația Internațională a Jurnaliștilor, care prevedea și posibilitatea ieșirii în străinătate. Până la urmă, după atâtea opinii contra, primul secretar a conchis astfel: „Dacă noi nu putem merge în străinătate, de ce să nu-i ajutăm pe alții, care au dreptul legal să o facă!" Și cu aceasta s-a încheiat discuția cu un final fericit.
A treia barieră, hotărâtoare, era cea de la serviciul de pașapoarte, care aparținea securității. În general, cei aprobați de partid, primeau pașaport, dacă la dosarul său nu exista un indiciu de suspiciune. Și chiar dacă primeai pașaportul în mână, nu erai sigur de el, până ce nu treceai granița, pentru că oricând, în acest interval, un „binevoitor" putea să-ți fabrice un denunț și pașaportul ți se retrăgea. Nu puțini au fost aceia care au fost întorși de la graniță din astfel de motive.
Dacă cineva are răgazul să refacă, în memorie, toți acești pași, poate să-și dea seama câte emoții, câte griji, cât stres pentru un accept de acest gen, de care astăzi nimeni nu mai are nevoie.
Din punct de vedere al sănătății și al modului de trai, costurile au fost uriașe, dar ele au fost compensate de bucuria de a ieși din țară și de a vedea o altă lume, pentru că, într-adevăr, la vremea aceea, capitalismul era în floare și excela din toate punctele de vedere.
Dacă prima aprobare a fost mai dificilă, celelalte (odată la doi ani) au mers mai ușor, și așa am avut posibilitatea ca în cele cinci ieșiri din deceniul 1980-1989, să vedem (pe propriul buzunar, cu cortul și mașina), partea continentală a Europei civilizate, care ne-a permis să ne menținem un tonus relativ normal în acel mediu crâncen de dictatură, dar și să înțelegem nevoia de transformare din interior, cu dorința de a avea o țară ca afară. Dorință care, iată, continuă să fie o himeră chiar și după trei decenii de la căderea comunismului. Considerându-ne drept răsfățați ai sorții acelor vremuri, mereu eram cu gândul la sutele de mii de români care nutreau asemenea aspirații și cărora nu li s-a oferit un asemenea prilej. Iar dacă ar fi să judecăm, noi, aceștia, care „tot plângem" după comunism, doar din acest punct de vedere Epoca, putem spune că Atunci a fost cum nu se poate mai rău.
