„Națiunea ungară... ține la dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista nicio generație ungurească, oricât de grea i-ar fi soarta, care să fie dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric. Națiunea ungară este gata să-și ia arma în mână, în orice clipă, pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și viața... Fără Ardeal, nu poate exista statul ungar, nici misiunea ungară realizabilă, nici viață ungurească" (președintele ungar árpád Góncz, în „Istoria Transilvaniei").
Este de-a dreptul incredibil cum un popor mic (ungar), cu o populație de numai 9.939.470 locuitori (din care doar 8.314.029 sunt maghiari), face atâta zarvă iredentistă, într-o Europă „comună", cu speranța că va mai reuși să anexeze unele teritorii, aflate în țări precum Slovacia, Serbia, Croația, Austria și România, așa cum a reușit când, așezându-se în Câmpia Pannoniei, în 896, și-a ridicat „spada" pentru a aduce sub ascultare - și posesie - unele popoare vecine: moravii și slovacii (în nord), croații și slovenii (sud) și românii din Transilvania (dacă și-ar împlini astăzi acest plan, maghiarii nu ar mai reprezenta nici măcar un procent de 50% din totalul populației)! Practic, de-a lungul istoriei, maghiarii au avut o atitudine, față de acești vecini, caracterizată de forță (la sfârșitul secolului XIII, ungurii stăpâneau Slovacia, Croația, Slovenia, Transilvania), minciună (teritoriile cucerite le descriu în manuale ca pe o proprietate a statului ungar), colonizare (regii unguri au chemat străini în aceste teritorii, dându-le pământ și privilegii), silnicie (au recurs la exploatări și deznaționalizări), ură (au ucis zeci de mii de români de-a lungul istoriei), revanșă (după Trianon, au afișat o acerbă diplomație antiromânească), dezinformare (au manipulat cancelariile lumii, prezentându-ne ca pe niște asupritori și venetici în Transilvania), desconsiderare (au acordat peste capul nostru dubla-cetățenie, ne-au transformat în „țară de tranzit" pentru manifestări antiromânești etc.)...
Toate aceste atitudini ostile, promovate de oficiali ai Budapestei, sunt de fapt niște anacronisme, nespecifice spiritului U.E. și N.A.T.O., pe care Ungaria le adoptă, nerespectându-și obligațiile, când își provoacă perpetuu pe vecini, cu pretențiile sale revizioniste. Ceea ce intrigă este însă faptul că România se lasă „călcată în picioare", prea ușor, spre deosebire de reacția fermă cu care Slovacia, Serbia, Ucraina, Croația și Austria dejoacă planurile urzite de extremiștii Ungariei!
