Instrucțiunile care completau convocatorul prevedeau ca: 1) Pe lângă fiecare preot să vină și câte trei enoriași; 2) Fiecare parohie și biserică va trimite câte 10 dolari pentru cheltuielile cu marele sinod; 3) Sinodul se va deschide în 9 martie, la ora 10, în biserica ortodoxă din Youngstown, Ohio; 4) Depunerea jurământului și iscălirea actului de supunere către Mitropolia din București se va face sâmbătă, 9 martie, la ora 5 după masă; 5) În acel moment, toate bisericile românești ortodoxe din America vor trage clopotele în semn de sărbătoare populară, iar seara, un banchet și un concert; în fine 6) Toate cheltuielile fi vor suportate din cei 10 dolari.
Cu un entuziasm caracteristic, C. R. Pascu nota în unul din numerele Americii „Suntem siguri că întreaga românime din Statele Unite va saluta cu bucurie această ruptură și toate parohiile, cu sau fără preoți, vor trimite delegați la adunarea de la Youngstown, ca prin prezența lor să se manifeste și voința poporului la săvârșirea acestui act de vrednicie națională".
Ca purtător de cuvânt al românilor liberi, ziarul America militează în continuare pentru atragerea tuturor românilor la această acțiune, arătând că cei de acasă, din Transilvania, s-ar ralia și ei bucuros Mitropoliei din București, dar ei nu aveau posibilitatea de a o face. Românii de acasă, spune bătăiosul ziarist C. R. Pascu, „gem sub cea mai asupritoare stăpânire - regimul militar al teroarei care caută ca acum, când glasul românului nu poate pătrunde peste Carpați și în lumea civilizată și democratică, să săvârșească opera pusă la cale de mai multe veacuri: Distrugerea Neamului Românesc". Evident, cuvintele erau mari, răsunătoare chiar, puse, însă, în cumpănă cu suferințele reale și infinit mai crâncene, decât le-ar fi putut cuprinde cele mai bombastice tirade - atrocitățile, disparițiile, asasinatele, schingiuirile, închisorile și lagărele au fost o realitate dură, departe de a fi încă studiată sistematic și minuțios, departe de a fi pusă în valoare de către istoriografia noastră așa cum s-ar cuveni - cu obiectivitate, depășind rezonanța unui limbaj patriotard care riscă să demonetizeze suferințele cele mai reale și mai sfinte ale românilor ardeleni.
Reflectarea acestor suferințe în conștiința românilor ardeleni din Statele Unite este, credem, o dovadă peremptorie că știau din proprie experiență sau din scrisori (cei plecați mai demult) că suferințele de acasă erau multe și mari. Altfel, firea românească, plus un salar în dolari uneori mai mare decât al unui ministru chezaro-crăiesc, greu i-ar fi determinat să-și unească simțirile în slujba cauzei naționale.
Trebuie remarcat că în Statele Unite românii aveau o conștiință națională mult mai ridicată decât acasă, pentru că gradul de cultură și civilizație de aici era mult mai ridicat. În S.U.A., imigrantul român devenea știutor de carte (în caz că venea analfabet de acasă). Mulți muncitori erau abonați la ziare. Numai America, unul dintre cele mai populare ziare românești din Statele Unite, apărea zilnic în câte 10.500 de exemplare. Dorul de casă era mare, așa că mulți se abonau la ziare de acasă. Spiritul național era aici cultivat cu multă sârguință în societățile culturale și de întrajutorare. Până și melodii naționale puteau să-și aleagă fiecare muncitor, după dorință, din cele peste 200 de discuri înregistrate cu cântece din Banat, Ardeal și România. Popularul gramofon „Columbia", împreună cu 12 discuri românești, costa, în 1917, doar 20 de dolari, așa încât un muncitor cu un venit mediu putea să-și permită unul, în condițiile în care (așa cum spunea T. Podea) muncitorii români aveau atâția bani că nu mai știau ce să facă și pe ce să-i cheltuiască. În S.U.A., românii primeau și o educație civică susținută. Pe când acasă era arestat și pentru un discret tricolor la cingătoare sau cusut ca motiv național pe cămașe, în America ieșea în stradă oricând era vreun eveniment românesc de sărbătorit, cu steaguri naționale românești, cu fanfară și cu „Deșteaptă-te, române", fără să ceară voie de la nimeni.
Cu ocazia organizării acestei acțiuni politice, între românii din S.U.A. s-a ridicat o foarte delicată problemă care risca să-i dezbine ireversibil. Cum să procedeze greco-catolicii? Erau și ei în număr de cel puțin 50.000. Aveau în frunte pe vrednicul fiu al lui Vasile Lucaciu, Epaminonda, și un ziar foarte bun, ROMÂNUL, din Cleveland.
Ziaristul C. R. Pascu agită problema și pune degetul pe rană în articolul „Să se facă ruptura deplin, dacă suntem români cu toții".
Pornește de la un adevăr simplu - buni români sunt și între ortodocși și între greco-catolici. Ticăloși și cozi de topor, la fel. Acasă, în Transilvania, toți suferă la fel - și ortodocși și greco-catolici. Apoi alt adevăr - Mitropolia de la Blaj nu era pângărită de un trădător ca Mangra. El face apel la greco-catolici să procedeze la fel cu ortodocșii și să rupă cu Mitropolia de la Blaj. Altfel, afirmă el, am putea da de bănuit lumii că nu suntem „uniți sufletește". Că nu suntem „animați și călăuziți de același ideal mare și sfânt: Dezrobirea Neamului". Să dovedim, mai cere el, că românul, fie că se închină la răsărit, fie la apus, tot român este și înainte de „TOATE" pune „Neamul și interesele lui".
(Va urma
