Cel despre care, într-un hrisov al acelor îndepărtate vremuri, se intitula cu mândrie patriotică „Io Mircea, mare voievod și domn peste toată țara Ungaro-Valahiei și părților de peste munți, încă și către părțile tătărești ale Amnașului și Făgărașului, herțeg și domn al Banatului, Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunava, încă până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstolului".
Mai devreme ca Imperiul Otoman să cucerească Serbia (1389), iar patru ani mai târziu și centrul Bulgariei, transformându-le în pașalâcuri turcești, Mircea cel Bătrân formează „oastea cea mare" și încheie tratate militare nu numai cu regii Ungariei și Poloniei, dar și cu domnitorul Moldovei, Petru Movilă și cu succesorul acestuia, Alexandru cel Bun. Numai că atunci când, în vara anului 1394, mult-temutul sultan Baiazid (zis Fulgerul) își trece puhoiul de armată peste Dunăre se va trezi tot singur în fața vrășmașului. Noroc că are atâta minte înțeleaptă încât să aleagă, ca loc al înfruntării finale, ținutul strâmt și mlăștinos de la Rovine. Urmarea acelei încleștări se cunoaște, nu numai din hrisoavele vremii, ci și din măiastra descriere pe care o face poetul Mihai Eminescu în a sa Scrisoare a III-a, în care domnitorul muntean îi spune trufașului sultan: „Eu? Îmi apără sărăcia și nevoile și neamul…/Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iar ție dușman este;/Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/N-avem oști, dar iubirea de moșie e un zid/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!".
Odată cu încheierea imaginarului dialog versificat dintre Mircea și Baiazid, începe lupta: „Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocotit de zgomot și de arme și de bucium,/Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;/Călăreți umplu câmpul și roiesc după un semn/Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,/Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,/Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,/Vijelind ca vijelia și ca plesnitul de ploaie…/Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie./În genunchi cădeau pedeștri, acolo caii se răstoarnă,/Cad săgețile în valuri, care șuieră și toarnă/Și, lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul,/Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…/Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână./Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română".
Și precum, la fel ca și în zilele noastre, neromânii aveau să transforme gloriile de fală ale trecutului neamului românesc în batjocuri și în „povești de adormit copii", Eminescu își aduce aminte de nepotul lui Mircea cel Bătrân, tânguindu-se: „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,/Să-i împarți în două cete: în zmintiți și în mișei,/Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!".
NOTĂ: Fie să o facă chiar și numai atâta vreme cât să ne tragem sufletul pentru a sărbători, cât de cât, atât străvechile amintiri strămoșești cât și cele adunate în ultimii 100 de ani de Românie Mare! Că apoi, vom trăi și-om mai vedea! Poate ne vine la cap mintea cea de pe urmă! Și-om știi cum să ne curățăm țara și malurile ei de filfizoni, precum și de zmintiți și de mișei.
De treceți pe Valea Oltului, mai în jos de Boița Mărginimii Sibiului și de fortificația grănicerească transilvană „La Turnul spart", luați-vă un răgaz de timp măcar cât să vă puteți ruga în fața Iconostasului Bisericii Mănăstirii de la Cozia-Călimănești, acolo unde marele voievod își doarme somnul de veci, încă din îndepărtata iarnă a anului 1418. Și veți vedea cât de smerită și de frumoasă este măreața sa ctitorie monahală. Nici de-ai crede că de la zidirea ei au trecut, peste noi și peste toate, mai bine de 600 de ani!
